Conectarea Romaniei la sistemul european de transport alternativ
Ştiţi la fel de bine ca mine că unul dintre motivele rămânerii în urmă a României este infrastructura de transport deficitară, care nu este conectată optim la cea europeană, nici pe apă (pescajul Dunării nedragate corespunzător nu permite un trafic fluvial substanţial, iar portul Constanţa este excentric faţă de axele majore de transport), nici aerian (comparaţi aeroportul Henri Coandă al nostru, cu cei 9,2 milioane de pasageri transportaţi în 2015, cu aeroportul din Viena, utilizat anul trecut de 22,7 milioane de călători), feroviar (liniile distruse permit doar viteze de-a dreptul interbelice) sau rutier (cioturile noastre de autostrăzi nu duc nicăieri, nefiind cuplate cu autostrăzile Ungariei, Serbiei sau Bulgariei).
Din nefericire, nici sistemul de transport alternativ (desfăşurat cu mijloace ecologice, neconvenţionale) nu se simte mai bine, ceea ce contribuie, de asemenea, la atragerea celor mai puţini turişti străini dintre ţările cu care ne putem compara.
Când spunem transport alternativ, ne referim în primul rând la potecile şi drumeagurile
„de ţară” care se pretează pentru mersul pe jos sau cu bicicleta, acest tip de infrastructură fiind cel mai uşor de realizat şi, totodată, cel mai ecologic.
În Europa acest sistem de transport devine din ce în ce mai la modă, atât în oraşe (vezi Paris, Londra sau Amsterdam) cât şi pe distanţe lungi, în spaţiul rural. Deocamdată, au fost create două reţele de drumuri care străbat întregul continent, de la Atlantic până în Rusia şi din Scandinavia la Mediterana.
1. Reţeaua Eurovelo, finanţată cu fonduri UE, cuprinde 15 rute întinse în 42 de ţări pe 70 mii km, destinate atât mersului pe bicicletă, cât şi celui pe jos. O rută din cele 15, EV6, Atlantic-Marea Neagră, trece prin România, urmând de la Porţile de Fier cursul Dunării (pe ambele maluri, atât bulgăresc cât şi românesc), străbătând apoi sectorul românesc al fluviului până la Galaţi, atingând Delta Dunării şi sfârşind pe malul Mării Negre, la Constanţa.
O altă rută importantă, EV11 (East Europe Route) pleacă de la Norkap, din nordul Norvegiei până la Atena, trecând prin Ungaria, pe traseul Szeged-Tokaj, paralel cu frontiera românească.
Un ultim traseu, EV13 (Iron Courtain Trail), porneşte de la Kirkenes din nordul Norvegiei, trecând prin Finlanda, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Germania, Cehia, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, Macedonia, Grecia şi terminându-se în Turcia, la Rezevo, pe malul Mării Negre. În cifre, EV13 are 10.400 km lungime şi străbate 20 de ţări.
Tronsonul românesc al acesteia (aproape identic cu cel al EV6) începe la frontiera sârbă pe care o urmează pe sectorul de uscat şi apoi pe cursul Dunării, între Jimbolia şi Drobeta Turnu-Severin, partea amenajată fiind doar cea care urmează cursul fluviului.
Deci, nimic la est, în Transilvania, nici o conexiune a Europei cu Ardealul, Maramureşul şi Bucovina şi nici cu Bucureştiul, capitala ţării şi principalul oraş turistic!
Pentru a înţelege importanţa şi atractivitatea acestui tip de infrastructură, exemplificăm cu cazul EV15, de pe Rinul German, care se estimează că va atrage în 2016 câteva sute de mii de ciclişti.
2. O altă reţea transcontinentală de poteci pentru mers pe jos sau cu bicicleta, este E Paths, un grup de 12 trasee de mare distanţă organizată de către European Ramblers Association (ERA, vezi http://www.traildino.com/), Asociaţia Europeană de Drumeţie, care reuneşte peste 60 cluburi de profil din 35 de ţări. Din cele 12 trasee ale reţelei, prin România sunt programate să treacă trei:
E3 (European long distance path 3) este cea mai importantă, fiind o variantă a legendarului Drum al lui Iacob, ruta de pelerinaj spre Santiago de Compostella, cel mai important drum de traversare est-vest al Europei în Evul mediu, străbătut şi azi de aproape 300 de mii de pelerini anual, având ramificaţii ce ajungeau încă din vechime până la Viena, Praga sau Budapesta.
E3 in Romania
reteaua epaths
E3 de azi se întinde între Santiago de Compostella (Spania) şi Ermine (Bulgaria), pe 6.950 km lungime, fiind estimat a fi parcurs în cca 350 de zile. Ruta trece prin Spania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Germania, Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria, urmând să intre în România pe la Borş-Oradea. Spunem “urmând”, pentru că sectorul românesc nu este marcat şi amenajat, cu excepţia unei bucăţi de 95 km lungime, prin pădurile din Munţii Banatului din judeţul Caraş-Severin, pe traseul: vf. Semenic-Lacul Buhui-valea Miniş-Cheile Nerei-comuna Cărbunari, traseu ce se finalizează brusc, în pădure, înainte de comuna Gârnic, la vreo 20 km distanţă de Dunăre şi de frontiera sârbă.
De aici, preconizatul E3 va intra în Serbia, unde de asemenea nu este nimic amenajat, iar apoi în Bulgaria, unde ruta este marcată pe întreg teritoriul ţării, până la destinaţia finală de pe malul Mării Negre.
Aşadar, traseul Oradea- Semenic, care va trebui să străbată Munţii Apuseni, îşi aşteaptă amenajarea…
Un alt drum este E4, cea mai lungă rută europeană: Ceuta (Spania), Franţa, Elveţia, Germania, Austria, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia (Giteon, apoi cu feribotul în Creta) şi se termină în Larnaka (Cipru), după 10.450 km şi un timp estimat de parcurs de 520 zile.
Românii nu au amenajat nici un km de pe acest traseu, iar bulgarii au făcut-o parţial. În România E4 va intra pe la Ártánd-Borş şi va ieşi prin sud, pentru că bulgarii au marcat-o începând dintr-o suburbie a Sofiei. Nu ştim pe unde va merge traseul E4, dar presupunem că ar trebui să străbată Transilvania, probabil pe ruta Oradea-Cluj-Sibiu-Carpaţii Meridionali, pentru că doar astfel Transilvania poate fi valorificată.
“There were rumours that the first 150 km had been marked. However, as of 2013, this is not correct. We will have to wait, and hope this project will get started soon” spune site-ul organizatorilor, demonstrând tuturor că românilor le lipseşte seriozitatea.
Ca urmare, în aşteptarea momentului când românii se vor urni, organizatorii au deschis o altă variantă marcată, numită “ruta vestică”, prin Serbia-Bulgaria-Grecia, care a fost dată deja în funcţiune, în timp ce românii par să nu ştie (sau să nu-i intereseze?) nimic… Suspect şi periculos precedent…
În fine, E8 va lega Dorsey Head (Irlanda), prin Marea Britanie, Olanda, Germania, Austria, Slovacia, Polonia, Ucraina, România şi Bulgaria de Istanbul (Turcia). Deschisă în 1996, ruta are lungimea de 4.390 km şi timpul de parcurgere estimat la 220 zile.
În acest moment, E8 se întrerupe pe frontiera polono-ucraineană (Wolosate-Polonia, Lubnya- Ukraina), capătul sudic repornind din Munţii Rodopi din Bulgaria, pe o lungime de 400 km, de la Borovec până la frontiera turcă de la Svilengrad, capătul turcesc nefiind încă finalizat.
În Ucraina, ruta va urma creasta Carpaţilor Păduroşi pe o lungime de cca 150 km, urmând a intra în România prin Munţii Maramureşului (presupunem că pe la Stogu, pe creasta principală). De aici, traseul credem că ar trebui să urmeze marcajele româneşti de creastă (bandă roşie) de-a lungul Carpaţilor Orientali până în Bucegi, apoi prin Subcarpaţi, Câmpia Română, Bucureşti, urmând a se traversa Dunărea pe la Giurgiu, pentru a intra în Bulgaria…
Am mai găsit şi o altă variantă de lucru, însă nu pe site-ul oficial, care ar ocoli Maramureşul, trecând prin Satu Mare, Munţii Apuseni, Munţii Banatului şi de acolo în Bulgaria, dar acest traseu repetă drumul E3 şi E4, aşadar nu pare a fi viabil.
Deci, din trei E paths, care ar urma să străbată România pe câteva mii de km, avem o bucăţică de 95 km lungime, nelegată de nimic, stând de una singură în mijlocul pustietăţii, după modelul cioturilor noastre de autostradă care dau în câmp…
Cât priveşte celelalte rute velo, avem 150 km de trasee marcate în Maramureş de către Biroul Judeţean de Turism (urmat de Asociaţia EcoLogic), reţea care străbate reţeaua de drumuri existentă şi cca 250 km de piste (dintre care 80 km sunt recent construite de la zero) amenajate de Fundaţiile Adept, Mioritics, MET şi Ecotur în sudul săsesc al Transilvaniei. Din nefericire, cele două reţele sunt insulare, ele nefiind nici interconectate între ele şi nici în contact cu pistele de afară, cu reţeaua europeană.
Oricum, vorbim de doar vreo 4-500 km de reţele velo marcate până acum în România, în timp ce Ungaria are 2.000 mii km, Austria 10.000 km etc. E drept, pe lângă acestea mai avem reţeaua de poteci de drumeţie marcate în zonele montane şi deluroase. Din totalul de 11.800 km de pe hărţile din 1989 (de multe ori existenţi doar teoretic sau marcaţi o singură dată în urmă cu zeci de ani), doar cca 10 la sută sunt în stare cu adevărat bună.
S-a anunţat că CCN (Clubul de Cicloturism Napoca) lucrează la o viitoare Reţea Naţională de Trasee Cicloturistice Marcate din România, iar Asociaţia Carpatină Ardeleană a Turiştilor (SKV) din Braşov, a lansat în 2015 proiectul „Conectarea României la reţeaua de poteci turistice europene de lungă distanţă” (ERA), care va dura 36 luni şi care este finanţat în proporţie de 90% de guvernul elveţian, restul fiind suportat de SKV şi de către Consiliul judeţean Braşov.
INTERVIURILE HotNews.ro