Conflictul unui procuror-sef DNA ajuns la Curtea Constitutionala

Dacă e un lucru bun care se poate spune despre Comisia de anchetă privind alegerile din 2009 este titlul, ca parte a scopului declarat și formalizat printr-o hotărâre parlamentară. Anchetarea în parlament a circumstanțelor unui anumit proces electoral este un scop legitim și important. Nu că asta ar fi în sine o laudă, sună ca și cum am aprecia omul pentru haină, în ciuda avertismentului proverbial. În practică activitatea Comisiei a fost o farsă ridicolă, de la început până la sfârșit. A plecat de la acuzațiile neprobate ale unui inculpat trimis în judecată și s-a gătat cu concluzii primite în plic de la partid, la pachet cu indicațiile despre cum să fie prezentate public. Raportul final a acuzat de ilegalitate și fraudă prim-ministrul din 2009 pentru fapta pe care urma s-o facă premierul Tudose exact în ziua prezentării lui. Insultând dicționarul întreaga „anchetă” n-a făcut efectiv o cercetare, n-a obținut fapte noi și pertinente în raport cu scopul declarat. De fapt n-a părut vreun moment să le caute. În loc de asta, am văzut dueluri verbale strălucind prin lipsă de inteligență și spirit, și un inventar de opinii personale sau punctaje de partid ale membrilor prezentat pe post de „fapte”. Și o obsesie inexplicabilă – oferind aici prezumția de bună-credință – de a o aduce în fața comisiei pe dna Kovesi, șefa DNA.

Acum, să ne înțelegem, dincolo de contraperformanța jalnică a membrilor ei, vorbim de o comisie de anchetă parlamentară. Vorbim de un mijloc prin care o instituție cheie a unui stat democratic își îndeplinește unul din rolurile prevăzute de constituție. De asemenea, există un principiu constituțional al colaborării loiale (fie și unul constant falsificat în definiție și faultat în practică): instituțiile nu au voie să se obstrucționeze reciproc ci, din contră, să se asiste, cu deplină bună-credință, în realizarea rolurilor conferite fiecăreia de lege și constituție. În virtutea acestui principiu Departamentul Național Anticorupție e obligat să asiste o anchetă parlamentară, cum spuneam mai sus, perfect legitimă. Asta a și făcut, dna Kovesi comunicând în scris Comisiei că nu are la cunoștință niciun fel de fapte cu care să asiste comisia în aflarea adevărului. N-a fost îndeajuns, comisia a insistat că dna Kovesi trebuie totuși să se prezinte *personal* acolo, și că refuzul ei crează un conflict juridic de natură constituțională între parlament și ministerul public. Președintele Camerei și al PSD a fost de acord, și a sesizat Curtea Constituțională.

Dincolo de asta, de ce va fi insistând coaliția dlor Dragnea și Tăriceanu să oblige procurorul șef al DNA să vină să le răspundă la întrebări? Ce ar însemna, ce relevanță ar avea asta, inclusiv din punct de vedere constituțional? De la cei doi lideri politici și parlamentari nu putem spera să avem un răspuns sincer, date fiind circumstanțele, iar dna Kovesi este, ca de obicei, foarte rezervată în a face comentarii de acest gen. Din fericire pentru elucidarea acestui mister, avem un precedent cât se poate de similar, și avem un șef al DNA la data respectivă care n-a avut nicio reținere în a-l prezenta și judeca la justa valoare. Să-i dăm cuvântul:

Dan Tapalaga: Dar Adrian Năstase v-a sunat vreodată?

Daniel Morar: Da. M-a sunat o dată, la începutul activităţii mele aici, în toamna lui 2005. A fost un lucru extrem de interesant pentru mine. A fost mai aparte modalitatea de abordare. Am fost sunat de o doamnă, care s-a prezentat ca fiind şefa de Cabinet a domnului preşedinte Adrian Năstase. La acea dată ocupa funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Nu avusesem niciun contact cu Adrian Năstase. Sunt absolvent de la Cluj, de la Babeş–Bolyai, nu de la Bucureşti, deci nu l-am avut nici ca profesor, n-am avut nicio altă tangenţă cu dânsul. Această doamnă mi-a spus că domnul Năstase, domnul preşedinte vrea să vorbească cu mine, să-l sun. Că el a cerut ca eu să-l sun. (…)

Dan Tapalaga: Cum aţi interpretat solicitarea ca dumneavoastră să-l sunaţi pe Adrian Năstase, care era preşedintele Camerei Deputaţilor?

Daniel Morar: Era o manieră de intimidare, de poziţionare, aş denumi-o mai corect. Eu sunt preşedintele Camerei Deputaţilor, tu eşti procurorul general al P.N.A. – funcţia aceea o deţineam atunci – prin urmare, trebuie să mă suni. Trebuie să-mi dai datele pe care le cer eu. Deci, era categoric o modalitate de subordonare simbolică, o poziţionare clară. Din moment ce spunea: Tu sună-mă pe mine. Era o poziţionare clară, pe care n-am acceptat-o.

(„Prețul adevărului. Un procuror în luptă cu sistemul”, carte-interviu 2012)

Da, dl Morar are dreptate, despre asta e vorba: chemarea la socoteală a unui procuror de reprezentantul unui for politic reprezintă un act de intimidare, de subordonare simbolică. Este inacceptabilă, inclusiv din punct de vedere constituțional.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro