Confruntarea Israelului cu terorismul islamic şi cu propaganda globală a stângii radicale
Ceea ce a început ca o dispută între evrei şi arabi în Ierusalim s-a transformat în foarte scurt timp într-un conflict pe scară largă între Israel şi forţele Hamas din Fâşia Gaza. Militanţii palestinieni au trimis câteva mii de rachete asupra Israelului, iar Israel a ripostat cu sute de bombardamente aeriene. Din 2014 conflictul între evrei şi palestinieni nu a fost niciodată atât de intens.
Israel a ţintit o clădire din Gaza unde se aflau birourile Associated Press şi Al Jazzera dar şi ale Hamas, avertizând din timp redacţiile respective asupra iminenţei unui atac. Faptul că Organizaţia Reporteri fără Frontiere doreşte să sesizeze Curtea Penală Internaţională legat de acest incident nu reprezintă altceva decât propagandă: niciun jurnalist nu a fost afectat de acest atac. Anihilarea bazei de propaganda Hamas din Gaza a fost la originea unei conversaţii telefonice directe între Biden şi Netanyahu în cursul zilei de sâmbătă, prilej cu care partea israeliană a arătat că existau suficiente probe obţinute pe calea serviciilor secrete referitoare la prezenţa unui lider al organizaţiei teroriste în respectiva clădire.
Acest episod arată că Israelul deţine suficiente probe împotriva Hamas şi că are toleranţă zero faţă de terorismul islamic. Este poate aspectul care se ascunde cel mai mult opiniei publice occidentale: nu este vorba de o escaladare a violenţei de care pot fi acuzate ambele părţi, ci de un nou episod din confruntarea între un stat democratic şi terorismul de tip islamic.
Singurul actor internaţional care poate media în acest moment, ca şi în trecut, este SUA. Momentul este nepotrivit, preşedintele Biden se află la început de mandat şi nu are deocamdată un plan pentru Orientul Mijlociu. Partidul Democrat îl acuză deja de partizanat în favoarea Israelului, datorită simplului motiv că Biden nu a condamnat agresiunea Israelului asupra Hamas, aşa cum au făcut-o partidele de stânga sau de extremă stânga în majoritatea ţărilor unde aceste partide există. Partidul Democrat este astăzi mai favoabil cauzei palestiniene decât în trecut. Biden face parte din generaţia de politicieni democraţi mai ataşaţi de cauza Israelului, o generaţie care a dispărit pentru a lăsa locul unei stângi radicale. O stângă americană care nu îşi ascunde simpatiile pro-palestiniene. De altfel, mobilizarea din mai multe capitale ale lumii la sfârşitul săptămânii trecute s-a făcut pe baza solidarităţii stângii la nivel internaţional – cauza palestiniană este una din puţinele care mai leagă o stânga aflată într-o criză de profunzime, o stângă care nu îşi mai găseşte un electorat şi se rezumă la a relua vechi poziţii binecunoscute, cum este şi sprijinul acordat Hamas în confruntarea cu Israelul.
Una din obsesiile stângii legate de conflictul dintre Israel şi grupările teroriste este apelul la Organizaţia Naţiunilor Unite. Motivele unei asemenea argumentaţii sunt multiple şi au cauze istorice bine stabilite. A existat şi există încă o majoritate “anti-imperialistă” la nivelul tuturor organismelor de decizie ONU, datorită faptului că statele care nu sunt actori pe scena internaţională au iluzia că, denunţând faptele statelor “capitaliste” sau “imperialiste”, mesajul adresat propriilor cetăţeni este unul de forţă. Dată fiind această realitate de care trebuie să ţină cont, SUA sunt confruntate cu două tendinţe contrare: pe de o parte, administraţia Biden nu poate nega rolul ONU în rezolvarea acestei crize, din moment ce atenţia acordată multilateralismului a fost una din promisiunile actualului preşedinte; pe de altă parte, legătura tradiţională de prietenie cu Israelul face ca o discuţie în cadrul ONU să fie refuzată ca variantă de lucru de administraţia de la Washington. Datorită situării între cele două tendinţe care se anihliează reciproc, Biden şi Blinken dau senzaţia că nu pot sau nu doresc să acţioneze.
În acest context, merită salutată poziţia Germaniei care a afirmat clar că Israelul se confruntă cu manifestări radicale ale terorismului islamic. Va reuşi Germania să impună acest punct de vedere la nivelul Uniunii Europene sau stânga sedusă de sirenele Hamas va avea câştig de cauză? Rămâne de văzut.
Conflictul actual a izbucnit, ca şi în trecut, datorită faptului că în luna aprilie poliţia din Israel a decis ca Poarta Damascului din Ierusalim, un loc important în simbolistica musulmană, să fie închisă odată cu începerea Ramadanului. Ca urmare a declanşării violenţelor între evrei şi palestinieni, poliţia israeliană a intervenit în forţă în zona din preajma moscheii al-Aqsa. Pe data de 10 mai mii de evrei naţionalişti s-au adunat pentru a sărbători “Ziua Ierusalimului”, o sărbătoare care marchează intrarea în posesie a Ierusalimului de Est, Fâşiei Gaza şi Cisiordaniei de către Israel, ca urmare a războiului din 1967. În acest an, pentru a evita violenţele, primul – ministru Netanyahu a decis schimbarea rutei alese de organizatori. Participanţii şi-au manifestat nemulţumirea dar în timp ce aceştia se adunau, Hamas i-a forţat să se disperseze, lansând rachete. Prin urmare, nu Israelul a provocat actualul conflict, ci Hamas a găsit o bună ocazie de a se afirma odată cu începerea unor dispute locale, limitate la partea de est a Ierusalimului. Nu Netanyahu a dorit transformarea disputelor într-un conflict pe scară largă, ci dimpotrivă, a încercat să evite acest rezultat.
Israelul este în legitimă apărare faţă de atacurile Hamas cu rachete asupra teritoriului său. “Cupola de fier”, sistemul său anti-rachetă, nu poate să oprească toate atacurile provenite din Fâşia Gaza, acesta fiind motivul pentru care Israelul acţionează preventiv, atacând bazele Hamas din Gaza. Televiziunile care speculează pierderile de vieţi omeneşti de partea palestiniană nu menţionează crimele efectuate de teroriştii islamici de-a lungul timpului în cadrul conflictului dintre Israel şi palestinieni.
Netanyahu este în prezent confruntat cu dilema cu care au fost de multe ori confruntaţi preşedinţii americani faţă de terorismul de tip islamic: cum poate fi anihilat acesta fără a exista pierderi de vieţi omeneşti. Din acest motiv, invadarea terestră a Gaza este ultima opţiune pe care guvernul Netanyahu o are în vedere. Israelul a procedat impecabil din punct de vedere strategic: a dezinformat deliberat opinia publică referitor la iminenţa unei invazii în Gaza pentru a vedea reacţiile, respectiv care dintre liderii Hamas şi dintre cei care sprijină această grupare teroristă în Iran sau în alte ţări din regiune vor reacţiona.
Strategia lui Netanyahu a fost, până în prezent, cea de a realiza managementul conflictului cu palestinienii şi nu de a acţiona pentru a tranşa acest conflict. Netanyahu nu doreşte o rezolvare definitivă, bruscă, ci ştie că timpul acţionează în favoarea Israelului, prin intensificarea colonizărilor şi prin achiziţia de proprietăţi imobiliare în Ierusalimul de Est. Strategia sa este de a crea climatul necesar pentru ca palestinenii să se obişnuiască cu o nouă stare de fapt. Actualul conflict complică de fapt calculele lui Netanyahu, nu este în niciun caz o ocazie pentru a-şi conserva puterea, deoarece va fi nevoie la un moment dat de o soluţie negociată între cele două părţi.
Nu se ştie când se va încheia actuala campanie a Israelului de contracarare a pericolului islamist dar există unele elemente – cheie mai puţin observate care ne pot oferi un indiciu despre cum va evolua relaţia între evrei şi palestinieni. Curtea Supremă a Israelului a amânat – din cauza izbucnirii violenţelor – un caz crucial care se referă la situaţia unor familii palestiniene din cartierul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est. Terenul pe care se află locuinţele acestor familii a aparţinut evreilor înainte ca Iordania să ocupe partea de est a Ierusalimului în 1948. Potrivit dreptului israelian, doar proprietarii originali pot să ceară recuperarea terenului respectiv, deoarece este situa în Ierusalimul de Est. Palestinienii nu au asemenea drepturi asupra fostelor lor proprietăţi din Ierusalimul de Vest.
INTERVIURILE HotNews.ro