Corneliu Porumboiu, intre Van Basten si Descartes: "Acesta nu e un film despre fotbal"

„Fotbal infinit”, care a avut azi premiera mondiala la Festivalul de Film de la Berlin, e mai putin un documentar despre fotbal cat un stralucit eseu despre libertatea interioara (inclusiv artistica), despre micile destine anonime si exemplare care duc lumea inainte, despre supereroi nestiuti de nimeni. Naste si Vasluiul oameni care isi gasesc libertatea din cap indiferent de reguli, sfidandu-le, indoindu-se permanent. Habar n-are ce-a pierdut Marco Van Basten, care a fost invitat (la fel ca presedintele FIFA), si n-a venit.

Da, „ceci n’est pas une pipe”, dar trec 30 de minute si te intrebi: „Ce vrea Porumboiu cu filmul asta?” pentru ca pana la urma toate coincidentele sa aflueze si cartile sa se dea pe fata intr-un final care e in acelasi timp personal, universal si profund eliberator.

Pentru cine n-a auzit de Laurentiu Ginghina, iata pe scurt cateva repere pe care, dupa cum a spus chiar el in interviul de azi, filmul le leaga asa cum linia leaga punctele intre ele. Laurentiu Ginghina e un tip din Vaslui care a studiat Sociologia, dar n-a facut cariera si acum lucreaza la Prefectura, care a vrut sa faca fotbal, dar si-a rupt piciorul in 1986, si care a dezvoltat in timp mai multe reguli succesive de a inova fotbalul.

Cele pe care i le enunta lui Porumboiu (care apare ca interlocutor in film) se refera la impartirea fiecarei echipe in doua sub-echipe care n-au voie sa traverseze linia mediana. Totul pentru a incetini mingea si a face ca jocul sa fie mai putin violent. Terenul de fotbal devine din rectangular octogonal (influentat, spune Ginghina, de filosofiile orientale care dau atentie cercului si ovalului).

Ulterior, sub-echipele au fost impartite in sub-sub-echipe, iar Porumboiu a aflat chiar in timpul interviului de azi ca regula a suferit o noua modificare si ca acum ea urmareste echipele sa depaseasca liniile prin autopase. De asta se numeste si filmul „Fotbal infinit”, pentru ca regulile se schimba in permanenta. Deci nu Fotbal 2.0, 2.1, 3.0 samd, ci Fotbal infinit.

Regia lui Porumboiu e simpla, dar in acelasi timp subtila. Intreg filmul consta intr-un interviu pe care i-l ia personajului in mai multe locuri importante pentru viata lui: pe terenul unde si-a rupt piciorul in 1986, in uzina unde a avut alt accident in 31 decembrie 1987 si a trebuit sa mearga pe jos cativa kilometri pana acasa, la Prefectura unde distribuie corespondenta, pe terenul acoperit unde experimenteaza noile reguli, acasa.

„Cand am decis sa fac filmul, l-am sunat pe Laurentiu, dar n-am discutat deloc despre reguli”, mi-a spus azi Corneliu Porumboiu la Berlin. „Mi-a povestit una, alta despre viata lui, dar pe urma m-am speriat pentru ca sunt mare iubitor de fotbal. Am mai vorbit la telefon, mi-a scris cate ceva despre lucrurile care i se intamplasera de-a lungul vremii, si-asa m-am hotarat sa vorbim despre anumite lucruri in anumite locatii. N-am scris nimic dinainte. Decizia de a fi in cadru cand explica regulile jocului a fost una practica, pentru ca voiam sa folosesc doua camere. Ca sa avem un dialog, nu puteam sta in afara cadrului. „

„Acesta nu e un film despre fotbal, adica e un film despre jocul de fotbal, dar mai mult despre ce se afla in spatele lui”, a mai spus Porumboiu. E interesant cum, plecand de la regulile jocului de fotbal – pe care si profesionisti ca Marco Van Basten le contesta (de pilda, eliminarea offside-ului si a prelungirilor), Porumboiu ajunge la filosofie (Descartes: „Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist”) si la filosofia artei.

Azi Laurentiu Ginghina mi-a spus ca atunci cand studia Sociologia a intrat in contact cu opera lui Robert K. Merton si a incercat ulterior sa aplice, in tot ce i s-a intamplat in viata, teoria micilor accidente care duc la mari descoperiri. Porumboiu a vazut dincolo de fotbal si de explicatiile din fata plansei (la fel ca in finalul din „Politist, adjectiv”), desenul unui destin exemplar. El a intrat in acest joc si a descoperit in montaj micile coincidente care leaga punctele unui destin intre ele. Imi pare rau ca nu m-am gandit sa-l intreb in ce masura coincidentele care apar in film au fost accidente sau au fost mai mult create din montaj.

Un film care sapa adanc dupa comoara

Asa cum e, filmul e in acelasi timp banal si extraordinar – depinde de unde privesti, unde pui camera. „Te gandesti cum va fi filmat jocul asta? Te gandesti ca spectator?”, sunt doua din intrebarile tot mai orientate ale regizorului pe masura ce filmul trece de jumate si incepi sa banuiesti incotro o ia.

Laurentiu Ginghina e un tip fascinant, cu o minte sclipitoare si cu la fel de multa ciudatenie in el. Mi-a placut cum povesteste pe ecran despre supereroii din filmele americane care in viata de zi cu zi sunt absolut banali. Ginghina e un personaj ideal de cinema, dar filmul nu se opreste la persoana lui (dupa cum nu se opreste nici la fotbal). La un moment dat, si destinul lui Corneliu Porumboiu intervine in poveste, atunci cand regizorul descopera acasa la personajul lui o fotografie pe care tatal lui Ginghina i-o facuse la propria nunta (era alaturi de sotie), o marise si o inramase. Cand vede poza, imperturbabilul Porumboiu e luat prin surprindere de regula coincidentelor surprinsa in plina actiune: „Da’ de ce ati marit-o? De ce o aveati aici? Stiati ca vin?”

Corneliu Porumboiu

Foto: 42km Film

Filmul merge tot mai in adanc. „Pentru mine proiectul lui Laurentiu seamana cu proiectul unui artist”, spune Porumboiu in interviul de mai jos. Cred ca s-a regasit in acest personaj care merge cu consecventa inainte, asa cum face si el cu onestitate pe terenul lui. Asta se vede mai mult in a doua jumatate, cand prin montaj filmul capata tot mai multa consistenta pentru a se deschide glorios la final. E foarte eliberator acest eseu modest (nu in sensul de mediocru). Porumboiu reuseste ceea ce foarte multi cineasti nu reusesc nici la batranete – adica sa faca un film profund si bogat in simplitatea lui.

In interviul de azi, un jurnalist strain l-a intrebat pe Porumboiu daca ideea este ca un sistem poate fi schimbat printr-un singur un om care crede in propria lui utopie. „Cred ca e mai degraba invers”, a raspuns Porumboiu. Am inteles din asta ca e vorba intodeauna de o schimbare personala. Eliberarea e intotdeauna personala si vine dinauntru.

Sigur, iubitorii fotbalului primesc multe de digerat din discutia regizorului cu Laurentiu Ginghina, dar dincolo de asta se vorbeste despre reguli si norme, despre rostul artei si propriile noastre teorii despre reprezentarea vietii (ratare vs.libertate interioara), despre o anumita modestie desueta azi, cand multi dintre noi incercam sa parem ceea ce nu suntem.

Redau mai jos o parte din interviul realizat azi – de fapt, a fost un round table cu mai multi jurnalisti straini, dar am lasat in mare parte intrebarile mele.

Foarte simpatic, Laurentiu Ginghina ne-a demonstrat practic noua regula, ne-a impartit carti de vizita si nu s-a putut abtine sa nu-l citeze (asta a fost senzatia mea) pe Florin Iordache cand a spus: „Other questions?”

Corneliu Porumboiu si Laurentiu Ginghina

Foto: HotNews.ro, EurActiv.ro

Reporter: La sfarsitul filmului, personajul tau spune despre teoria lui: „Este o solutie autentica. Pare o utopie doar pentru cei care refuza sa-si dea singuri o anume libertate.” Esti de acord? Ce inseamna aceasta libertate pentru tine?

Corneliu Porumboiu: De fapt, cred ca Laurentiu e foarte precis atunci cand vorbeste despre teoria lui. Ce imi place la proiectul lui e felul in care se indoieste mereu de cate ceva. La un anumit nivel e vorba despre un fel de cautare. Nu sunt prea mult de acord cu felul in care gandeste sau regandeste fotbalul, dar e in el ceva care tine de o libertate interioara care e numai a lui si care ii permite sa se indoiasca in permanenta. Daca aceasta teorie e practica sau nu e alta poveste.

Reporter: Sunteti aici ca supererou sau ca persoana obisnuita?

Laurentiu Ginghina: Ambele. Am fost foarte influentat de scrierile marelui sociolog american Robert K. Merton, profesor la University of Columbia. Inainte de a muri, la 92 de ani, el a decis sa publice o carte pe care initial nu dorea s-o vada publicata -„Travels and Adventures of Serendipity: A Study in Sociological Semantics and the Sociology of Science”. Merton a fost un sociolog al stiintei, iar teoria lui e ca multe descoperiri stiintifice apar accidental, sunt provocate de mici evenimente, de mici greseli.

Am fost foarte influentat de aceasta teorie inca de pe cand eram student la Sociologie. Printre altele, Merton a descoperit ideea de focus group si conceptul self-fulfilling prophecy. Toata viata i-am urmat ideile si am incercat sa descopar acele mici accidente care puteau duce la o mare descoperire. De aceea nu m-am simtit niciodata descurajat de esec. Dupa fiecare esec am luat-o de la capat, asa cum se vede si in film.

Reporter: Ati avut impresia ca toate greutatile vietii v-au dus spre fotbal?

Laurentiu Ginghina: Da. totul. Asta face si documentarul, pune linii si leaga punctele unul de altul. Alte intrebari?

Reporter: Cornel, cum ai ajuns la aceasta forma a filmului?

Corneliu Porumboiu: I-am spus lui Laurentiu: „O sa vin cu o mica echipa. Filmam ceva; daca iese un film, bine. Daca nu, nu-i nimic”. N-am pus nici o presiune. Stiam care era povestea lui si simteam ca e ceva acolo. Asa cum am spus, nu m-a interesat sa stiu nimic despre joc. Dupa ce am facut interviurile, am facut un prim montaj si m-am intors in aprilie sa mai filmam o scena si atunci am facut acel lung travling de la final. Imi povestise despre drumul pe care-l facuse cu piciorul rupt noaptea in 1987 si am spus: „Hai sa filmam cu incetinitorul!”

Nu am bagat asta in montaj, dar in luna mai l-am chemat pe Laurentiu la Bucuresti si am inceput sa discutam despre drum si despre cum s-a simtit atunci si asa am ajuns la discutia despre utopie, metanoia si paideia, asa ca am suprapus discutia peste relanti si asta a fost finalul. Am facut filmul pe durata unui an, in paralel cu un film de fictiune la care lucrez (n.red. „Gomera”), asa ca dupa trei-patru luni m-am intors la Vaslui. Pentru mine proiectul lui Laurentiu seamana cu proiectul unui artist. Cand am vorbit prima data acum mai bine de 10 ani, mi se parea ca aduce a fotbal australian.

Reporter: Ce parere are tatal tau despre aceste reguli?

Corneliu Porumboiu: Nu am prea vorbit despre asta. I-am zis doar ca Laurentiu a schimbat cate ceva si a spus: „Ceeee?!”

Cronicile au inceput sa apara. Cunoscutul critic britanic Peter Bradshaw ii da filmului trei stele din cinci in ￯The Guardian￯, dar pare sa se mentina la suprafata jocului atunci cand il comenteaza. Cititi cronicaaici

Alan Hunter de la „Screen Daily” plaseaza destinul lui Laurentiu Ginghina in contextul Romaniei post-comuniste, cu fabrici parasite si dezamagirea ca Uniunea Europeana n-a adus prosperitatea visata – dar nu merge mai departe. Citit textulaici

Voodoo Films :”Fotbal infinit”, produs de 42km Film, a avut premiera mondiala in sectiunea Forum a Festivalului International de Film de la Berlin si ajunge pe ecranele din Romania in 9 martie 2018 (distribuitor Voodoo Films). Nu faceti ca Van Basten, mergeti sa-l vedeti!

Regie: Corneliu Porumboiu

Imagine:Tudor Mircea

Montaj: Roxana Szel

Sound design: Alexandru Dragomir

Sunet:Osman Petrisor

Producator: Marcela Ursu