Cosmopolisul scufundat: Despre Mariana Şora

Unul din marile mele regrete este ca n-am cunoscut-o personal pe Mariana Şora, aceasta mare doamna a literelor romanesti, trecuta acum in lumea celor drepti. Dar i-am citit eseurile si memoriile, am fost fascinat de orizontul filosofic al scrierilor ei, de capacitatea de a uni fragmente disparate intr-un intreg explicativ coerent in care Ratiunea se intalnea cu alte zone ale cunoasterii umane, fara gelozie si fara suspiciune. Inainte de a o citi Marthe Robert pe tema Kafka, am citit, cred ca era in 1969, prefata Marianei Şora la “Castelul”. Acel text mi-a ramas in memorie pana azi, cred ca as putea cita oricand unele fraze de o intensitate metafizica greu de egalat. Kafka-ul meu ramane cel despre care a scris Mariana Şora.

Nascuta “in preajma Revolutiei”, la Budapesta, formata la Timisoara, Bucuresti si Paris, traind dupa 1977 in Germania, editor, critic si istoric al literaturii universale, in primul rand al celei germane, doamana Mariana Şora a fost una din sursele de inspiratie ale grupului “A Treia Europa” din Timisoara, initiat de Adriana Babeti, Mircea Mihaies si Cornel Ungureanu. Renastea astfel, in Banat, in anii 90, memoria unui multiculturalism refulat si reprimat, a unui Cosmopolis ingropat de catastrofele veacului camerelor de gazare si al lagarelor comuniste. Memoriile Marianei Şora vorbesc despre visuri, agonii, nevroze, ruine, identitati vatamate si rani deschise, despre o lume pierduta si pe care ne obstinam sa o regasim. Mariana si Mihai Şora sunt si vor ramane repere ale constiintei libertatii in cultura romaneasca, spirite pluraliste, ostile ingustimilor si reductionismelor de orice fel. Public aici frumoasele randuri dedicate de profesorul Aurelian Craiuţu de la Universitatea Indiana in memoria distinsei ganditoare care a fost Mariana Şora.

La despartirea de Mariana Şora

de Aurelian Craiuţu

S-a stins recent din viaţă, la München, Mariana Şora, una dintre cele mai importante scriitoare de limba română a ultimei jumătăţi de veac. Imaginea Marianei Şora este indisolubil legată în mintea mea de prima noastră întâlnire în primăvara anului 1990, când am realizat împreună o convorbire ce a apărut fragmentar în revista Amfiteatru. Încetul cu încetul, am devenit (fără s-o merit) unul dintre „copiii ei de suflet“, cum ea însăşi mărturisise cândva într-o notă de jurnal. Prin Mariana Şora m-am simţit contemporan cu o altă generaţie şi cu o lume din care m-am inspirat mereu. În mintea mea, ea s-a aflat alături de alte două mari doamne ale culturii române, Alice Voinescu şi Jeni Acterian, de care au apropiat-o patosul ideilor filosofice şi pasiunea pentru autenticitate.

Născută în Budapesta în mai 1917, Mariana Şora a crescut în Timişoara, unde a respirat din plin aerul cosmopolit al Mitteleuropei, al cărei spirit deschis şi erudit l-a reflectat în toate scrierile sale. De copilărie au legat-o amintiri şi trăiri adânci, aşa cum recunoscuse ea însăşi într-un interviu din 2007: „Am fost mai mult eu însămi nu ca femeie, nu ca intelectual, ci copil. Mă simt atrasă de copilărie, cred că atunci am avut cele mai fertile intuiţii, cea mai intensă viaţă interioară“. A urmat, la Bucureşti, cursurile lui Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Mircea Eliade şi Anton Golopenţia, pentru a ajunge mai apoi bursieră a guvernului francez. Aventura acelor ani a evocat-o într-o superbă carte de amintiri, O viaţă în bucăţi. Reîntoarsă (dramatic) în România în 1948, nu a făcut compromisuri politice. S-a afirmat mai întâi ca traducătoare (peste o sută de titluri traduse în mai multe limbi, între care Kafka, Blecher, Ionescu) şi a izbutit să publice câteva remarcabile cărţi de critică literară, precum “Unde şi interferenţe” (1969), “Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga” (1970) sau “Gândirea lui Goethe în texte alese” (1973), înainte de a lua calea exilului în 1977. Au urmat anii de libertate, dar şi de relativă izolare intelectuală, la München, alături de o parte a familiei. Deschiderea de după 1989 i-a prilejuit reîntoarcerea în sânul culturii române, căreia i-a dăruit noi cărţi, între care un remarcabil roman-eseu, “Mărturisirile unui neisprăvit” (1999) şi multe pagini memorabile de jurnal adunate în “Cenuşa zilelor” şi “Două jurnale faţă în faţă”.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro