Criza Spaniei, Revolutia Identitara Globala si perspectiva separatismului. Va recunoaste Putin Catalonia?

Puncte cheie:

• Nu mai este nicio îndoială, Spania s-a scufundat brusc într-o criză a statalității de o gravitate fără precedent în istoria ei postbelică și cu prognostic rezervat, în care o majoritate destul de clar exprimată în timp a regiunii autonome Catalonia (cu o populație de peste 7,5 milioane de locuitori), în pofida interzicerii referendumului și a obstrucțiilor din partea procuraturii și poliției, dorește ruperea contractului constituțional cu Regatul Spaniei și formarea unui stat suveran, integrat în Uniunea Europeană. Lucrurile, cu siguranță, nu se vor opri aici;
• Nu știm dacă a existat sau nu o ingerință din afara țării în stimularea procesului separatist, dar știm cu siguranță că ceea ce se întâmplă în Spania convine de minune celor care vor să vadă destabilizată Uniunea Europeană și, respectiv, să justifice mișcările secesioniste din Estul Europei, care vulnerabilizează stat după stat (Ucraina, Republica Moldova, Georgia);
• Prin confruntările dure de la referendumul pentru independență, declarat ilegal de guvernul de la Madrid, cetățenii spanioli din Catalonia au arătat, în majoritatea lor, că sfidează deciziile guvernului central, că sunt pregătiți să înfrunte deschis forțele de ordine și că nu cedează în fața represiunii total neinspirate declanșate de autoritățile guvernamentale spaniole, într-un moment în care devenise clar că oamenii vor veni la vot în număr mare. Au votat peste două milioane de catalani dintr-un electorat de aproximativ cinci milioane, în condiţiile în care sute de secţii de votare au fost închise cu forţa. Semnalul nu este de neglijat;
• Oare chiar nu exista alternativă la intervenția în forță din ziua votului? Nici măcar în greu încercatul Irak autoritățile nu au intervenit în forță la referendumul la fel de “ilegal” al kurzilor iar asta nu înseamnă că cineva a recunoscut (deocamdată) Kurdistanul suveran;
• Cine are dreptate? De partea cui este soluția corectă? Mai fac față statele naționale provocărilor Revoluției Identitare care bântuie lumea? Dilema este perfectă și ar putea împinge Uniunea Europeană într-o confuzie teribilă, care opune fundamental ideea de democrație locală/regională și dreptul oamenilor de a-și exprima pașnic un vot cu ideea la fel de serioasă a suveranității și integrității statelor. Cum altfel se pot naște statele noi, dacă nu din voința contestatară puternică a oamenilor, din curente identitare alimentate continuu și din confruntări dure cu autoritățile statelor din care vor să se desprindă? Kosovo cum a apărut? Altminteri, „legal” (constituțional) evident că nu se mai pot crea state noi, căci nicăieri în lume un stat nu este de acord cu propria sa destrămare;
• Dacă nimeni nu a recunoscut în trecut referendumurile separatiste din Ucraina (Crimeea, Donbas) și din Vecinătatea Estică a Uniunii Europene (Transnistria în Republica Moldova, Osetia de Sud în Georgia), de ce l-ar recunoaște acum vreun stat occidental pe cel din Catalonia? Sigur că situațiile și argumentele sunt foarte diferite istoric și cultural, de la caz la caz, dar din păcate consecințele sunt convergente și țin de pericolul destructurării statelor naționale în secolul XXI, în care vectori politici, interese economice și presiuni socio-culturale de tip nou acționează pentru o Revoluție Identitară Globală, din Scoția până în Catalonia sau Padania și din Belgia (Flandra) până în Kurdistan;
• Separatismul catalan, în forma sa organizată actuală, susținut de parlamentul și guvernul regiunii autonome, este, dincolo de orice dubii, rezultatul inevitabil al evoluției istorice a procesului de autonomie regională îndelungată pe care a avut-o Catalonia în cadrul Spaniei moderne, un proces instrumentat politic de lideri care și-au căutat cu tenacitate în ultimul deceniu propria legitimitate, reușind în cele din urmă să și-o găsească;
• Nu am nicio ezitare să spun, autonomia regională conduce, mai devreme sau mai târziu, la un proiect radical secesionist, nicidecum la armonizarea pozițiilor între comunitatea autonomă și statul din care face parte formal. Este o iluzie să credem că autonomia este o soluție în cadrul unui stat, dimpotrivă, este o cale sigură spre separatism și spre confruntarea decisivă, la un moment dat, cu autoritățile centrale, pentru obținerea independenței. Nimeni nu se oprește la jumătate, când realizează că poate avea totul. „Pofta vine mâncând”;
• Proiectele separatiste din Europa (deopotrivă din Vestul și din Estul continentului), în creștere numerică și de intensitate în ultimii ani, anunță apropierea unui nou tip de criză, cel al statalității, în care diferite comunități bine conturate încep să-și dorească formarea unui stat propriu, pe baze identitare. Globalizarea, deschiderea, comunicarea neîngrădită, mobilitatea crescută a oamenilor și posibilitățile de interconectare economică internațională fără intermedierea guvernelor centrale (de exemplu, piețele libere) conduc instinctiv la ideea că apartenența la statul național suveran actual nu le mai este de mare folos și că ar putea în viitor să se descurce și singure. De asemenea, reducerea amenințării militare din partea altor state (care constituia, în secolele din urmă, un argument pentru unificarea forțelor în cadrul unor state mai mari și mai puternice) face ca, rând pe rând, comunitățile autonome să-și dorească un drum propriu, în care vechea idee de a avea o armată mare care să le apere de invadatori nu mai reprezintă o preocupare, nici pentru scoțieni, nici pentru catalani sau flamanzi. Faptul că oricum te știi integrat într-o Uniune mult mai largă, că poți călători oriunde și poți face comerț cu toată lumea din fața unui computer, că educația și serviciile de sănătate oricum sunt locale, plătite din propriile tale taxe și impozite, că moneda este unică, și că oricum nu mai ai nevoie de armată, căci nu te amenință nimeni, sunt pentru unii argumente că statul a cărui cetățenie o au nu mai este atât de relevant, și dacă tot trebuie să ai o țară a ta în această lume integrată atunci măcar să-ți faci una cu vecinii, prietenii și concitadinii tăi, cu care ai impresia că ești mult mai legat decât cu concetățenii de la mii de kilometri depărtare, care mai și vorbesc o limbă diferită. Statele naționale tradiționale, cu politicienii lor corupți și uzați ducând o viață de huzur în capitale tot mai arogante, par că și-au pierdut forța și argumentele unificatoare în fața identităților etnice sau subnaționale, regionale ori chiar locale, mai proaspete, mai colorate și mai vii. Iar acest fenomen de erodare politică a statelor nu este, cred, de bun augur pentru Europa în ansamblu, și nici măcar pentru Uniunea Europeană, căci, în absența credibilității statelor naționale, distanța de la Barcelona, de exemplu, la Bruxelles devine, politic şi administrativ, mult prea mare;
• Exista în anii trecuţi ideea că numai statele slabe, eşuate, sunt supuse riscului separatismului. Fals. Iată că şi statele dezvoltate şi prospere (Spania este, desigur, un asemenea caz) se pot trezi cu perspectiva separatismului, iar revoluţia identitară şi redescoperirea specificurilor nu iartă pe nimeni.

*

Istoric și cultural vorbind, dacă mergem mult în urmă, de exemplu până la Coroana Aragonului din Evul Mediu, am putea, desigur, găsi argumentele unui stat catalan. Dar nu cred că așa trebuie pusă problema.

În fond, “deconstrucția” oricărui stat modern din prezent ar putea pune pe masă identități regionale și culturale reale sau închipuite, coroane, principi și voievozi, simboluri sfinte și testamente istorice pe baza cărora niște politicieni speculativi s-ar gândi astăzi că ar putea mânca o pâine bună timp de o generație. N-ar scăpa nimeni de o asemenea fragmentare şi involuție a statalității în secolul XXI, bazată pe criterii identitare, resuscitate (oarecum paradoxal) tocmai de integrarea într-o lume globalizată economic și tehnologic.

Revoluția Identitară de care vorbim, și care în alte părți ale lumii are dimensiuni religioase sau confesionale (vezi revigorarea identităților sunnite și șiite după încheierea Războiului Rece și după prăbușirea partidelor Ba’ath şi a naţionalismului panarab din Orientul Mijlociu), ar fi tocmai reflexul de apărare al comunităților faţă de forța nivelantă și uniformizantă a globalizării. Cu cât oamenii se aseamănă mai mult în ceea ce priveşte hainele pe care le poartă, maşinile pe care le conduc, telefoanele la care vorbesc, magazinele în care-şi fac cumpărăturile etc., cu atât mai mult asistăm la un reviriment identitar, în care indivizii îşi caută specificul de grup şi elementele de identificare în raport cu alte grupuri.

Practic, între palierul integrat, supranațional (european) sau global, și palierul identitar local sau regional (catalan, de exemplu, sau flamand), cetățeanul nu mai simte statul ca fiindu-i util. Integrarea europeană a oferit un acoperiș mai bun decât al statelor. Descentralizarea, la rândul ei, un lucru bun în principiu, a golit statul de rolul său pozitiv în viața oamenilor, lăsându-i numai aspectele negative – prelevarea de impozite către Centru, corupția și impopularitatea politicienilor şi a partidelor tradiţionale, birocrația ministerelor, aroganța capitalei. În rest, lucrurile bune, vesele și frumoase se întâmplă la nivel local – economia, investițiile, festivalurile, clădirile noi, serviciile publice, parcurile, fotbalul, mallurile, universitățile, teatrele, catedralele, aeroporturile etc. Am fost surprins să constat recent cât de ataşaţi sunt germanii de landurile lor şi cât de mult interes au pentru politicile regionale. În țările din Zona Euro, nici măcar moneda nu mai este un element de unificare națională în mâna statului. Armata? Prea puțin mai contează în ochii cetățenilor din culturile occidentale. A rămas limba. Dar ce te faci când nici măcar limba nu mai este comună tuturor cetăţenilor unui stat?

Naţionalismul nu echivalează întotdeauna cu dragostea pentru Statul al cărui cetăţean eşti, dovadă Catalonia. Cu ce au reuşit statele să-şi atragă cetăţenii în ultimele decenii, mai ales după impunerea globalizării economice şi a extinderii Uniunii Europene? Cu nimic. Ideile şi sloganurile sunt vechi, unele de secol XIX. Iar pârghiile sunt din ce în ce mai puţine, multe dintre prerogative fiind splitate între nivelul supranaţional (european) şi cel local. Astfel se explică ușurința cu care scoțienii și catalanii vorbesc de separarea de statele lor actuale dar totodată de rămânerea în Uniunea Europeană. Pentru catalani, resursele Barcelonei și beneficiile Bruxellesului par suficiente pentru perspectiva separării de Spania.

Schimburile de replici de după referendum nu au nicio importanță. Premierul Rajoy spune că referendumul a eșuat. Catalanii spun că a reușit. Pe logica simplă dar distructivă a negării reciproce, confruntarea va continua iar criza Spaniei va spune multe despre pericolele care pândesc statele din Uniunea Europeană și dincolo de ea. Nu întâmplător Spania nu a recunoscut Kosovo acum zece ani.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro