Criza venezueleană – o criză a petrolului convențional. Rolul SUA în apariția și gestionarea ei
Despre criza venezueleană curentă s-a scris mult în ultimele zile și cauzele ei, cu sau fără puncte-cheie, au fost întoarse pe toate părțile și examinate din multiple puncte de vedere. Fără a mă erija în analist, aș vrea să detaliez unul din cele patru motive majore care, după toate aparențele, sunt responsabile pentru ce se întâmplă acum, și probabil în viitorul apropiat, în Venezuela.
Pe lângă starea de foamete din țară, climatul de violență similar celui din Columbia războiului civil și lipsei tragice a unor supape de refugiu și salvare, criza venezueleană este o criză a petrolului convențional.
Membră a grupului OPEC, posesoarea unor rezerve impresionante de hidrocarburi, Venezuela suferă de ceea ce se numește Dutch disease. Banii obținuți din valorificarea petrolului au fost mulți la început și acest lucru a schimbat semnificativ soarta țării.
Scăldându-se în petrodolari, vechiul regim al lui Hugo Chávez a gestionat politici economice de tip socialist, care au distrus în mare parte o țară cu o agricultură performantă în jumătatea nordică a Americii de Sud și unde acționa una dintre cele mai sofisticate firme energetice din lumea a treia, Petróleos de Venezuela S.A. (PDVSA). Sub actualul președinte, Nicolás Maduro Moros, degradarea țării a continuat și accelerat. Naționalizările din diverse sectoare economice, inclusiv al petrolului, au forțat investitorii străinii să părăsească țara din lipsă de încredere în viabilitatea sistemului devenit socialist, liniile aeriene au renunțat să mai servească piețele venezuelene, numeroși contractori străini au plecat pentru că nu au mai fost plătiți la timp, corupția a atins nivele uriașe, o șesime din populația țării (aprox. 2 milioane oameni) a emigrat, iar foametea amenință supraviețuirea a cel puțin 2/3 din cei rămași în țară etc.
Petrolul venezuelean a fost singura sursă majoră de bani a țării. Cât timp petrodolarii umpleau visteria statului, toată lumea era bucuroasă, fericită chiar, că guvernul socialist subvenționează importurile, programele sociale, ajutoarele către țări-surori precum Cuba, Ecuador ș.a.m.d. Hugo Chávez călărea pe cai mari, se visa un nou Simón Bolívar, cel care va izbăvi lumea de „diavolul american”, și o mare parte a populației locale (și din alte țări) îl credea și aplauda.
Mai mult chiar, în septembrie 2006, folosind tribuna ONU, Hugo Chávez și-a permis un atac insultător la adresa președintelui american de atunci, George W. Bush, pe care, după ce l-a declarat „diavolul” al cărui „miros de pucioasă” încă mai persista în sala discursurilor, l-a anatemizat cu o carte a lui Noam Chomsky și făcându-și mai multe cruci.
Între 2005-2007, Venezuela a livrat în fiecare iarnă câte un vapor cu păcură gratuită săracilor din Boston și South Bronx: Acesta este un dar care vine din inima poporului venezuelean către inima poporului american.
Dar dominația petrolului convențional al Venezuelei și a regimului socialist se apropia de un sfârșit puțin previzibil, produs de un dușman cu un nume pe care puțini îl cunoșteau: petrolul american de argilă.
Calitatea țițeiului venezuelean- una dintre cele mai proaste posibile
Predând geologia petrolului, folosesc un grafic precum cel din Fig. 1 pentru a ilustra cele două caracteristici principale care controlează calitatea unui țiței: Densitatea sa, măsurată în grade API (American Petroleum Institute) și conținutul în sulf, măsurat în procente.
Cu cât un țiței are densitatea mai mică (grade API mai mari), cu atât este mai ușor (light), iar când concentrația sa de sulf scade sub 0,5%, el este considerat „dulce”.
Figură 1. Densitatea și conținutul de sulf ale unor țițeiuri selectate (Sursa). Conform acestei clasificări, țițeiurile venezuelene Merey (API gravity = 15°; S=2,7%) și Leona (API gravity = 24°; S=1,5%) sunt considerate „grele/supergrele” și „acre”.
Petrolul venezuelean este notoriu pentru vâscozitatea lui foarte ridicată, fiind mai gros decât pasta de dinți sau asfaltul muiat. Din această cauză, forarea și aducerea lui la suprafață îl fac să fie unul dintre cele mai scumpe țițeiuri de pe planetă. Pentru extracție, trebuie folosite utilaje și echipamente speciale, pe care numai tehnicieni cu o înaltă calificare le pot mânui. Odată extras, există foarte puține țări care au rafinării capabile să-l proceseze. Climatul politic actual din Venezuela – un amestec exploziv de haos economic și disperare politică – nu atrage companii străine dornice să investească în extracția țițeiului de acolo. Consecința imediată? Dacă pe timpul lui Chávez, țara producea 3,4 milioane barili/zi (bpd), astăzi producția a scăzut la cca 1,6 milioane bpd, iar pentru viitorul cincinal, se estimează o scădere la sub 1 milion bpd.
Chiar și în aceste condiții, Venezuela este împinsă cu spatele la zid: Legal, țara este datoare vândută Rusiei și Chinei, pentru că instituții rusești și chineze l-au împrumutat pe Maduro cu miliarde de dolari în contul producțiilor viitoare de petrol. Din păcate, nici Rusia, nici China nu posedă rafinăriile care ar putea procesa țițeiul venezuelean de proastă calitate și să-l transforme în cash.
Pe 28 ianuarie 2019, Statele Unite au impus sancțiuni economice împotriva PDVSA, compania de stat venezueleană pentru petrol. Deși Washingtonul va mai permite un timp Venezuelei să vândă țiței brut rafinăriilor americane (circa 30% din producția națională), administrația Trump a subliniat că nu va avea loc nici o plată cash către autoritățile de la Caracas. În plus, americanii au blocat conturile firmei Citgo, o rafinărie a PDVSA din Statele Unite.
Din restul de 70%, majoritatea țițeiului merge către Rusia și China ca plată a împrumuturilor anterioare de multe miliarde de dolari. Practic, nici din aceste „vânzări”, Venezuela nu primește înapoi cash. Iar Rusia și China, din lipsa capacităților proprii de rafinare a unui petrol atât de prost calitativ precum cel venezuelean, vând exporturile venezuelene pe piața americană, unde intermediarii ruși și chinezi sunt plătiți cu bani gheață.
În lipsa unui influx de cash în visteria țării, catastrofa umanitară, economică și politică a Venezuelei va deveni cu adevărat apocaliptică – un prim aspect, foametea, este deja manifest.
Dacă sancțiunile americane vor fi extinse și la exporturile către Rusia și China, situația Venezuelei este imposibil de prevăzut în prezent. Pentru că nimeni, în afară de Statele Unite, nu posedă capacitățile de rafinare necesare, PDVSA nu va mai avea cui să vândă țițeiul său ultra-greu și sulfuros. Compania va fi forțată șă-și întrerupă/închidă toate operațiunile, șomajul va exploda, muncitorii calificați vor emigra probabil în țările vecine, iar compania va avea nevoie de cel puțin doi ani ca să-și revină și să-și reia activitățile economice.
Rolul SUA în actuala criză din Venezuela
Până la revoluția argilelor (fracturare hidraulică + foraj orizontal dirijat), Statele Unite importau țiței greu și sulfuros în principal din cinci țări: Arabia Saudită, Canada, Mexic, Nigeria și Venezuela.
Întreaga infra- și suprastructură americană de transport, rafinare și distribuire a produselor petrolifere a fost concepută și realizată pe ideea că aceste importuri vor continua până la epuizarea rezervelor. Miliarde și miliarde de dolari au fost investiți în construirea rafinăriilor pentru petrol greu, sulfuros, pe care aproape nimeni nu-l voia. Asta a permis americanilor să-l cumpere mult mai ieftin, realizând un profit bun. După care, îl rafinau în produse de top, care erau vândute și acasă și afară, cu un alt profit bun.
Unul din acele importuri era și țițeiul venezuelean – cumpărat ieftin, dar cu produse rafinate vândute scump. Până în primul deceniu al secolului al 21-lea, paradigma aceasta părea sortită unei vieți lungi.
Numai că geniul geologilor și petroliștilor americani a schimbat fundamental situația energetică mondială și geopolitica intrinsecă vechii paradigme.
În prezent, majoritatea producției de țiței american provine din argile. Noul tip de țiței încorporează cele mai mari calități ale unui petrol din toate timpurile: este ultra-ușor și, pentru că nu a migrat din roca-mamă în roca-rezervor, este extrem de puțin contaminat cu sulf. Pentru cei care nu au văzut niciodată un țiței de argilă, viscozitatea lui este similară cu a acetonei care îndepărtează oja de pe unghii. Aceste calități îi permit teoretic rafinarea extrem de ușoară în miriade de produse.
Am scris teoretic, deoarece actualele rafinăriile americane sunt literalmente sufocate de o continuă creștere a producției domestice de țiței de argilă – ușor și dulce, situație neprevăzută cu 20-30 ani în urmă, când rafinăriile au fost proiectate și construite. Construirea noilor capacități de rafinare a petrolului de argilă este în plină desfășurare, dar este nevoie de timp și bani pentru a le finaliza într-un timp cât mai scurt. De aceea, multe rafinării lucrează tot pe „stil vechi”, adică folosesc țițeiurile convenționale pe care le amestecă în cantități variabile cu cele de argilă, iar excesul de țiței dulce și ușor este exportat pe bani frumoși.
Noua paradigmă afectează grav trei dintre fostele țări din care se făceau importuri de țiței greu și sulfuros, preferat de rafinăriile americane.
Prima țară este Mexicul.
Decenii la rând, producția de țiței mexican a fost materia primă a rafinăriilor din California, Texas, Louisiana sau Alabama. Dar prăbușirea precipitată a producției mexicane de petrol a dus practic la eliminarea importurilor din țara vecină și membră NAFTA. Există multe speranțe că noul președinte, Andrés Manuel López Obrador, va introduce acele reforme necesare să re-învigoreze producția de țiței brut mexican. Experții în materie prevăd însă că importurile din Mexic nu vor intra în rafinăriile americane mai devreme de 2030.
A doua țară este Canada.
Țițeiurile din Alberta (ca și cele din Saskatchewan) sunt din categoria grele și sulfuroase. Datorită lipsei infrastructurii necesare și a rafinăriilor, țițeiul extras în Alberta nu poate fi exportat peste sau înconjurând Munții Stâncoși în portul Vancouver. În plus, autoritățile din British Columbia au cerut drepturi de tranzit mai mari decât valoarea efectivă a petrolului exportat! Această situație obligă pe producătorii din Alberta să-și pompeze prin conducte aproape tot petrolul extras în Midwest-ul american, o zonă înconjurată ea însăși de bazine cu argile petrolifere și gazeifere, din Dakota de Nord, Colorado, Texas, Oklahoma, Michigan, Ohio și până în Pennsylvania. Practic, Alberta este forțată să-și vândă petrolul pe o piață saturată deja, la prețuri de discount de $20-$40/baril.
Cât privește nisipurile bituminoase (tar sands) din Alberta, ele produc cel mai poluant tip de țiței. Simpla lui extragere implică decopertări masive ale solului, folosirea unor imense cantități de abur, care apoi devine apă contaminată și extragerea unor însemnate cantități de sulf, depozitat în halde de mărimea unor dealuri. Pe deasupra, acest țiței este similar celui venezuelean – extrem de vâscos. Rafinarea lui este dificilă și, după cum am scris în alte articole, numai rafinăriile americane de la Golful Mexic sunt perfect echipate pentru a-l transforma în produse vandabile. De aceea, construirea conductei Keystone XL, destinată transportului țițeiului canadian în America, este vitală pentru economia Albertei, în special, și a Canadei, în general. Faptul că președintele Trump a anulat hotărârea administrației Obama de respingere a conductei și a autorizat reluarea lucrărilor dă speranțe albertanilor.
În fine, a treia țară este Venezuela, pentru toate motivele descrise mai sus. Considerând actualele sancțiuni și poziția administrației Trump, este de așteptat ca petrolul convențional din Venezuela să dispară din mixul rafinăriilor americane.
Concluzii
Petrolul convențional venezuelean este o victimă colaterală a revoluției argilelor americane. Într-o măsură diferită, același lucru se poate spune și despre țițeiurile mexicane și canadiene.
Întrebarea care se pune acum este următoarea: Vor reuși rafinăriile americane să producă suficiente produse de specialitate folosind numai petrolul neconvențional extras din argile? Sau vor trebuie reactivate vechile importuri (Arabia Saudită, Nigeria, Angola, Mozambic etc.)?
Pe termen scurt, până când noile capacități vor deveni funcționale, rafinăriile americane vor avea nevoie de petrol „pe stil vechi”.
Pe termen lung, însă, situația nu este roză pentru nimeni, cu excepția Statelor Unite. Evenimente precum cele din Venezuela, dar și unele din Mexic sau Canada, forțează rafinăriile americane să schimbe foarte rapid tehnologiile și instalațiile necesare pentru a procesa țițeiul domestic din argile. În următorii doi – patru ani, aceste modernizări se vor fi terminat. Și atunci, Statele Unite nu vor mai fi interesate să patruleze mările și oceanele lumii pentru a asigura securitatea transporturilor de hidrocarburi, așa cum se întâmplă astăzi, de exemplu, în strâmtoarea Ormuz din Golful Persic.
În 2006, producția americană de petrol căzuse la 8,3 milioane bpd, pe când cererea ajunsese la 20,7 milioane bpd, forțând Statele Unite să importe 14,3 milioane bpd, mai mult decât Germania, Japonia și China la un loc.
În 2019, situația aceasta nu mai există.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro