Cronica de teatru: Toată lumea omoară pe toată lumea

În urmă cu vreo trei ani, oricum înainte de pandemie, atunci când a pus în scenă Richard III la Teatrul L.S. Bulandra (o făcuse mai înainte și la Budapesta), Andrei Șerban dorea să sublinieze ideea că există câte un Richard în fiecare dintre noi. E nevoie doar de ceva, de un mic impuls, de o ocazie, de un accident istoric ca acest Richard să se activeze și până și cea mai timidă ființă ajunge să nutrească visuri de putere și să încerce să își transforme visurile în realitate. Cel mai ușor, cel mai frecvent, o fac oamenii simpli, oameni mărunți, indivizii fără profiluri și personalități puternice. Inșii care, până la un moment dat, îi serviseră credincios sau numai fals credincios pe alții.

Un astfel de om este Macbett. Cel al cărui nume dă titlul piesei lui Eugène Ionesco și al spectacolului lui Silviu Purcărete. Macbett pe care îl vedem în primele secvențe strigând cât mai puternic posibil cât îl venerează el pe Duncan. Cel căruia nu mai prididește să îi aducă omagii. Numai o întâmplare, poate chiar o profeție bizară face ca unii să fie servanți și alții conspiratori și să vrea, la un moment dat, să schimbe rolurile. De aceea, cred, că în primele momente, dar și în altele, repetițiile intervenind periodic, cu o frecvență bine reglată, ale sus-menționatului spectacol și Macbett, și conspiratorii Glamiss și Candor poartă același fel de costume.

Celebrele pardesie lungi care, cu mici variații, apar în mai toate spectacolele lui Purcărete. Cu sau fără bastoane, cu sau fără valize. Costumele din spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca sunt create de Lia Manțoc, iar decorul, în formula stilizată mise en abyme (în primul plan vedem o clădire veche, ziduri scorojite, în cel de-al doilea o cortină gen roșu și aur care atunci când se deschide ne îngăduie vederea unui portret imens, acela al dictatorului) de neobositul Helmut Stürmer.

Macbett a fost, este, va fi până în clipa evacuării sale de pe scena istoriei, o ființă banală. La fel, cum pesemne au fost și Glamiss, și Candor. Adică exact în felul în care îi vedea pe agenții răului și pe dușmanii omenirii Hannah Arendt, atunci când a lansat sintagma banalitatea răului.

Macbett, piesă în care toată lumea omoară pe toată lumea, cum o caracteriza autorul, și o face cu spada, cu drujba, tăind capete sau suprimând semne ale bărbăției,este și nu este o replică a lui Ionesco la celebrul Macbeth al lui Shakespeare. Greșesc acele manuale de literatură franceză sau de istoria teatrului care susțin sus și tare că Ionesco ar fi scris o piesă în care i-ar fi fost total fidel, necondiționat lui Shakespeare. Și că doar ar fi pus în piesă un pic de absurd. Știți povestea. Cea cu hipotextul și hipertextul. Nu doar titlul cu ale lui mici variații ortografice mă determină să spun asta. Și anume că Macbett– ul lui Ionesco este cu totul altceva decât Macbeth-ul lui Shakespeare. Duncan înseamnă o prezență mult mai puternică în piesa lui Ionesco, prilej pentru dramaturg să îi amplifice aparițiile și să schimbe ceva, un ceva mult, în structura și natura obsesiilor protagonistului.

Macbett nu mai este singurul doritor de putere atunci când Duncan dispare. De fapt, Duncan dispare, revine, se metamorfozează în excelenta interpretare a lui Bács Miklós. La fel de tare s-ar dori plasat în vârful piramidei Banco, situat de Ionesco pe o poziție de egalitate cu Macbett. Fapt cu atente nuanțe subliniat de Purcărete, dar și de actorii Bogdán Zsolt și Viola Gábor. În două roluri de antologie. Lady Duncan, apăsat, inspirat, atunci când trebuie cabaretistic adusă în scenă de Vindis Andrea, devine, odată crima înfăptuită, Lady Macbett (să fie oare aici o referință ionesciană la Hamlet, la Claudius și la Gertruda?) ca pe urmă tot ea să se alieze cu conspiratorii ce îl vor înlătura pe Macbett făcându-i astfel loc lui Macol. Insul banal, diform (replică la Richard) care ține un interminabil discurs de întronizare. Un tango de vorbe, replică la tema muzicală fundamentală a spectacolului, tot mai repetată pe măsură ce numărul morții se amplifică, ei devenind milioane, creată de Vasile Șirli. În scena asta și scurtă, și supra-dilatată, ce transformă definitiv spectacolul într-o bufonadă cinic-grotesc, Biró József reconfirmă ce mare actor este. Sigur, Macol este un accident, un nou accident al istoriei, iar lui îi va putea lua oricând locul ofițerul interpretat cu totul remarcabil de Balázs Bodolai. Sau poate clovnul, vânzătorul de limonadă militară. O găselniță purcăretiană pe care o plămădește scenic la modul exemplar Kántor Melinda. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro.