Câte dintre obiectivele trasate de Vladimir Putin a atins Rusia după 6 luni de război? Radiografia unui dezastru, punct cu punct

Oprirea expansiunii NATO, a livrărilor de arme către Ucraina, „denazificarea” și „demilitarizarea” țării vecine se numără printre obiectivele anunțate de președintele rus Vladimir Putin pe 24 februarie pentru „operațiunea militară specială” care s-a dovedit a fi un dezastru pentru Rusia.

Pentru a încerca să stabilim cât de mult succes a avut Rusia până în prezent, merită să comparăm motivele date de Putin pentru invadarea Ucrainei cu ceea ce a urmat declanșării „operațiunii militare speciale” în data de 24 februarie, afirmă profesoara Ruth Deyermond din cadrul Departamentului de Război al King’s College din Londra într-o amplă analiză publicată marți pe pagina sa de Twitter.

Discursul ținut de acesta la primele ore ale zilei în care a declanșat invazia enumera mai multe considerente pentru declanșarea războiului împotriva Ucrainei.

Primul a fost de a opri expansiunea NATO și de a obține o diminuare a prezenței militare a alianței pe flancul său de est.

„Obiectivul legat de expansiunea NATO nu avea prea mult sens la momentul respectiv întrucât nu exista nicio perspectivă semnificativă ca Ucraina să se alăture NATO, după cum știa toată lumea”, amintește Deyermond.

Lăsând la o parte Ucraina, vedem cât de bine a funcționat tentativa lui Vladimir Putin de a opri extinderea NATO: războiul a convins două state cunoscute pentru neutralitatea lor istorică, Finlanda și Suedia, să ceară aderarea la alianța nord-atlantică.

Merită amintit aici că Finlanda are o graniță comună de peste 1.300 de kilometri cu Rusia. În afară de a ne imagina că Ucraina ar fi fost primită la rândul ei în NATO, este greu de văzut cum ceea ce s-a întâmplat ar fi putut ieși mai rău pentru Rusia.

Sisteme HIMARS primite de Ucraina (FOTO: ABACA / Abaca Press / Profimedia)

Vladimir Putin și „demilitarizarea” Ucrainei

Celălalt obiectiv legat de NATO – obținerea unei retrageri a alianței din țările aflate în estul Europei, după cum a cerut Kremlinul în „garanțiile de securitate” pretinse Occidentului, nu a ieșit nici el prea bine pentru Rusia.

Apoi au existat cele două obiective specifice enunțate de Putin privind poziția geopolitică și de securitate a Ucrainei: stoparea transformării acesteia într-un teritoriu „anti-Rusia” și oprirea livrărilor de armament occidental către Kiev.

Din nou, este greu de imaginat cu Ucraina ar fi putut deveni mai „anti-Rusia” decât este în prezent, după 6 luni de război în care trupele rusești au nivelat orașe întregi și comis numeroase masacre și alte crime de război.

„În ceea ce privește oprirea NATO din a furniza arme Ucrainei, evident că există arme pe care Ucraina le-ar dori dar nu le-a primit din cauza temerilor legate de o escaladare. Dar nu sunt sigură că asta va fi o consolare prea mare pentru guvernul rus dată fiind anvergura uluitoare de ajutor militar occidental primit de Kiev”, afirmă Deyermond.

Trecând la obiectivele care au jucat un rol uriaș în propaganda rusească, așa-zisa „denazificare” și demilitarizarea Ucrainei, profesoara spune că prima a fost o „minciună dezgustătoare” de la bun început.

„Ultimele 6 luni de crime împotriva umanității comise de ruși, acțiuni și retorică cu caracter de genocid, precum și trecerea rapidă pe plan intern la ceva care seamănă foarte mult cu fascismul, fac acest obiectiv să semene cu o proiecție”, subliniază ea.

Putin la un summit al liderilor OTSC (FOTO: Sergei Bobylev / TASS / Profimedia Images)

Inclusiv aliați tradiționali ai Rusiei au lăsat Moscova cu ochii în soare

Dincolo de obiectivele explicite trasate de președintele Vladimir Putin pentru războiul împotriva Ucrainei, interesele naționale generale ale Rusiei au fost și ele grav afectate de „operațiunea militară specială”.

Pe lângă accelerarea creșterii dependenței de China, profesoara de la King’s College subliniază alte trei probleme majore cu care se confruntă acum Moscova:

În primul rând, Rusia a considerat mereu menținerea influenței asupra fostelor țări ce au făcut parte din blocul sovietic (mai puțin cele baltice) drept un obiectiv de politică externă și prioritate de securitate încă de la căderea URSS.

Însă războiul cu Ucraina a dat o grea lovitură acestor deziderate. Ucraina, evident, este mai îndepărtată acum de Rusia decât oricând de la câștigarea independenței. Republica Moldova se află pe traseul aderării la UE, alături de Ucraina.

În pofida faptului că în luna ianuarie Putin a trimis trupe să îl susțină pe președintele kazah Kassym-Jomart Tokayev în timpul protestelor fără precedent care au izbucnit în fosta republică sovietică, liderul Kazahstanului a refuzat să susțină războiul de agresiune al Rusiei și a anunțat că va respecta sancțiunile impuse de Occident împotriva acesteia, relațiile dintre cele două țări ajungând probabil în punctul lor de minim de la destrămarea URSS.

Alte state care au făcut parte din Uniunea Sovietică și acum sunt în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), alianța militară condusă de Moscova, au evitat la rândul lor să își exprime susținerea față de „operațiunea militară specială”.

De exemplu, la începutul lunii martie doar Belarusul a votat împotriva rezoluției ONU de condamnare a agresiunii rusești asupra Ucrainei, ceilalți aliați ai Rusiei s-au abținut.

Alexandr Lukașenko și Putin la o ieșire cu iahtul în Marea Neagră (FOTO: Profimedia Images)

O umilință greu de înghițit pentru Kremlin

Dar nici măcar Belarusul nu s-a dovedit un stat clientelar mereu util, chiar dacă a permis Moscovei să atace Ucraina de pe teritoriul său. În pofida informațiilor despre presiunile puse de Rusia și a urgenței cu care Moscova are nevoie de ajutor, Lukașenko a ales să nu trimită trupe bieloruse în Ucraina.

„Situația este una umilitoare pentru Kremlin: dacă nici măcar Lukașenko nu poate fi strâns cu ușa, ce se alege de hegemonia regională a Rusiei? Iar dacă Rusia nu este o hegemonie regională, ce se întâmplă cu identitatea națională rusească, înrădăcinată în credința că are statutul unei mari puteri?”, notează Deyermond.

În al doilea rând, guvernul rus și forțele armate rusești au privit mereu menținerea unei prezențe militare în câteva foste state sovietice cheie drept o prioritate strategică.

Încă din 1991, regiunile Caucazului și Mării Negre au fost privite ca fiind de o importanță deosebită pentru Rusia. Războiul dus împotriva Georgiei în 2008 și anexarea ilegală a Crimeii în 2014 au consolidat prezența militară rusească în regiune, care pare să fi fost obiectivul ambelor operațiuni.

Deși controlul Rusiei asupra celor două regiuni separatiste din Georgia, Abhazia și Osetia de Sud, nu s-a modificat, spectacolul oferit de trupele rusești care au fost nevoite să plece în grabă să lupte în Ucraina pune sub semnul întrebării forța capabilităților militare ale Moscovei.

Iar dacă Rusia va continua să piardă în Ucraina, controlul său asupra celor două teritorii va arăta slăbiciune, chiar dacă actualul guvern al Georgiei nu dă semne că ar dori să intervină în vreun fel.

Tancuri rusești distruse în Ucraina (FOTO: Efrem Lukatsky / AP – The Associated Press / Profimedia)

Războiul din Ucraina a spulberat mitul capacității militare a Rusiei

„În ceea ce privește Crimeea este greu de subliniat importanța a ceea ce se întâmplă aici pentru forțele armate rusești”, afirmă profesoara de la King’s College, adăugând că probabil cel mai important obiectiv legat de Ucraina al forțelor armate ale Moscovei după căderea URSS a fost asigurarea controlului asupra portului Sevastapol pentru a proiecta puterea Flotei Mării Negre.

Acest lucru este legat și de un al treilea obiectiv cheie al intereselor naționale rusești: credibilitatea forțelor sale armate.

„Capacitatea Rusiei de a influența a fost mereu bazată pe coerciție decât atracție, în pofida tentativelor sale de a dezvolta o putere ‘soft’. Marea sa putere se bazează în multe feluri pe capabilitățile sale militare. Și toate acestea au fost zdrobite de către umilirea forțelor armate rusești în Ucraina”, explică Deyermond.

După ce au eșuat complet în obiectivul inițial de a cuceri rapid orașe cheie ale Ucrainei, comandamentul militar și politic de la Moscova a anunțat apoi obiective mai modeste legate de „eliberarea” provinciilor Lugansk și Donețk.

Însă luni mai târziu, armata trimisă de Vladimir Putin în Ucraina nu a reușit să facă acest lucru, linia frontului rămânând în mare parte neschimbată în august.

Deyermond afirmă că Putin a spulberat mitul puterii forțelor sale armate pentru un război născut din propria vanitate.

„Ca regulă generală, ar fi corect de zis că dacă te aștepți să cucerești orașele cheie în 3 zile dar 6 luni mai târziu ei afișează tancurile tale rablagite în centrul capitalei lor nu ești tocmai forța militară care credeai că ești”, afirmă Ruth Deyermond, profesoară în cadrul Departamentului de Război al King’s College din Londra.

„Putin și cei din jurul său au reușit până acum să obțină exact opusul a tot ceea ce și-au dorit de la războiul lor criminal. Indiferent ce se întâmplă de acum înainte, este greu de imaginat că vor putea repara daunele aduse Rusiei și lor înșiși”, concluzionează ea.

Urmărește ultimele evoluții din a 182-a zi a războiului din Ucraina LIVETEXT pe HOTNEWS.RO.