Cui i-ar putea folosi regionalizarea?

O nouă marotă bântuie România: regionalizarea. Aproape dintr-o dată acest termen a devenit unul dintre aceia despre care “se vorbeşte” non-stop şi pe toate canalele. Lucru şi mai straniu, oamenii comuni – care până mai ieri n-aveau nici o idee despre regionalizare – încep (e drept, în bună măsură graţie propagandei media) să se pasioneze de subiect. Care să fie motivul acestei erupţii de “regionalită”? Dacă ne vom uita mai atent, vom realiza că nu e unul singur, ci mai multe. Primul – deşi nu cel mai vizibil – e acela că, după pierderea orizontului “reformei” şi dezamăgirea consecutivă “integrării”, oamenii au nevoie de o nouă “idee-directoare”; de ceva care să-i scoată din apatia singurătăţii consumeriste, a torporii descurcărelii cotidiene şi din asteniile cenuşii ale unei primăveri ce nu se mai poate desprinde de iarnă. Iată că regionalizarea s-a dovedit a fi cuvântul magic ce poate resuscita pasiunile latente ale unui popor adormit. În plus, se pare că – exceptând creşterile continue de preţuri (motivate, firesc, prin “conjunctura mondială”) – viitorul apropiat aproape că nu ne mai rezervă surprize: pentru vară – toamnă nu sunt programate nici un fel de alegeri şi nici măcar o suspendare, nişte Jocuri Olimpice sau orice altceva care să atragă atenţia şi să constituie un “subiect de dezbatere publică”. Riscăm – şi noi şi media – să încremenim în (banale) scandaluri de corupţie, crime de duzină şi – o, cât de previzibilele! – inundaţii urmate de secetă. Drept care tema regionalizării vine exact la momentul potrivit. E – pe măsura noastră – deopotrivă ceva nou, cu iz de “altceva” european, şi actualizarea unui trecut “de vrednică memorie”. Şi – trebuie să recunoaştem – problema regionalizării a fost cât se poate de bine pusă: mai întâi unguri contra români (sau invers) pe subiectul ţinutului secuiesc, apoi “dueluri televizate” între “municipii reşedinţă de judeţ” având ca miză titlul de “capitală regională”. Confruntarea i-a trezit şi pe adormiţi şi pe sceptici, indiferenţa lui “asta-i Românica” a făcut loc orgoliilor şi patriotismelor locale şi, peste noapte, ne-am trezit prinşi într-un vertij al vorbelor în care fiecare e campionul unei măreţii ancestrale care se cere repusă în drepturile ei fireşti. Căci regionalizarea – la fel precum, pe vremea lor, “tranziţia”, “reforma”, “integrarea” – are această uriaşă capacitate de-a se mula după visele şi dorinţele fiecăruia. Cetăţenii de la Ciorogârla şi de la Dolhasca simt şi ei că acum e momentul să se afirme, să vină cu “bogăţia tradiţiilor lor locale” la marea fiestă a “euro-regiunilor” şi, de ce nu?, poate o delegaţie locală să meargă în Catalonia, sau în Rhenania de Nord – Westfalia pentru a “înfrăţi” regiunile autohtone cu “consoartele” lor europene. Şi-apoi – asta e o veche problemă în România – de ce să fie o singură capitală la Bucureşti; de ce n-am putea avea capitale (fie ele şi regionale) – sau măcar “centre de dezvoltare” – şi la Zalău, la Roman sau la Târgu Cărbuneşti? Cu toţii merităm mai mult şi, dacă s-a deschis sezonul la cereri pentru “fonduri structurale”, e timpul să profităm căci, la noi, (după cum bine se ştie) cîştigă cel ce strigă mai tare. Şi-au făcut ungurii steag al ţinutului secuiesc; nu-i nimic, să vadă ei cum va fi când vom dezgropa noi steagurile regionalizării!

Dar, în chip straniu, nimeni nu pare a fi mirat de ciudăţenia subiectului. România nu a fost o ţară care să aibă tradiţia regiunilor, a landurilor ori a cantoanelor şi care – iată – să revină, în sfârşit, la modul ei firesc de organizare. Unde sunt istoricii şi geografii patriei care să ne spună că România e o ţară alcătuită din trei ţări, cu structuri de organizare diferite, pe care un veac (sau unul şi jumătate) de agregare comună nu le-au compatibilizat, încă, întru totul? Ne place sau nu, astea sunt regiunile (“provinciile”) noastre “istorice”. Unde sunt istoricii instituţiilor şi ai dreptului care să ne spună că, deşi nu am avut tradiţia “microregiunilor”, am avut-o însă – şi din plin – pe aceea a obstrucţiei seniorilor locali la hotărârile (inclusiv la reformele) administraţiei centrale? Ne spune cineva că noi am fost – mai bine de trei veacuri – o ţară “aristocraticească”, adică una în care puterea era deţinută de de o boierime locală (pe cât de cupidă, pe atât de reactivă la nou) pentru care statul nu era nimic altceva decât un vehicol al instituţionalzării privilegiilor proprii? N-ar fi rău să ni se amintească aceste lucruri – poate chiar în tuşe mai apăsate – pentru că, spre deosebire de Halloween şi Valentine’s Day, ele chiar sunt elemente de bază a ceea ce am putea defini ca fiind tradiţia noastră autentică şi genul de lucruri pe care nu le-am uitat niciodată atât de mult încât să nu putem reveni la ele.

Însă, mai înainte de orice, de ce regionalizarea şi ce foloase – pe termen scurt, mediu şi lung – ne-ar putea aduce ea. Ni se spune că actualele “unităţi administrativ – teritoriale”, judeţele, sunt anacronice şi că actualul decupaj geografic nu (mai) corespunde marilor proiecte şi alocări de fonduri ale “Europei de azi”. Nu ştiu pentru alţii cum e, dar mie unuia mi se pare ciudat că, într-o ţară în care sociologii măsoară fericirea cu şublerul şi “evaluatorii” de toate obedienţele se ocupă de “indicii de satisfacţie şcolară”, nimeni nu se gândeşte să argumenteze cu date efective anacronismul judeţelor. Oricât ar fi de bizar, dar pe acest teren suntem lăsaţi la mâna aprecierii subiective care – nu e un secret pentru nimeni – după câteva ceasuri de stat la un ghişeu “vede enorm şi simte monstruos” tot ceea ce ţine de administraţia locală. Încă o dată: de ce nu sunt bune judeţele? Sau – dacă avem disfuncţionalităţi între ele – nu e mai uşor să punem împreună Consiliile Judeţene să discute şi să hotărască decât să creem altceva care, oneşti să fim, nici nu ştim cum ar funcţiona în lumea noastră? Şi apoi, însăşi ideea că nu ştim câte regiuni vor fi, cum vor fi trasate pe hartă, unde-şi vor avea “capitalele”, etc. nu mărturiseşte că suntem foarte departe de punerea în funcţiune imediată a noului mecanism? Şi dacă aici ne aflăm acum, cât timp ne va lua până la “cheltuirea eficientă” a fondurilor în numele căreia ni se propune regionalizarea? Ca să avem o idee asupra răspunsurilor la aceste întrebări, ar fi util să ne oprim – măcar în treacăt – asupra posibilelor consecinţe ale regionalizării.

Pentru început să zăbovim încă o clipă pe terenul întrebărilor: cum se va face regionalizarea aceasta? Se vor decupa zone de (atâta câtă e la noi) prosperitate economică cu miza de a face din ele “motoare de dezvoltare regională”? N-ar fi rău, dar ce se va întâmpla atunci cu zonele sărace? Şi apoi: dacă Clujul sau Timişoara vor începe s-o ducă (vizibil) mai bine, vor consimţi oare – din pură generozitate (sau conştiinciozitate germană) – să-şi împartă beneficiile cu Hunedoara sau Vasluiul? Eu unul mă îndoiesc. Cred mai curând că fărâmiţarea va merge până la capăt şi oraşele mari (singurele de la care se poate aştepta ceva) vor cere privilegiul unor frei burg-uri din ce în ce mai autonome în interiorul restului “regiunilor”, care va semăna tot mai mult cu aglomerările băştinaşe aflate în jurul comptoarelor comerciale străine din lumea a treia. De unde o altă problemă: cum vor reuşi oraşele/ regiunile de succes să oprească afuxul de migranţi din zonele sărace (cu tot ce aduc aceştia: probleme sociale, infracţionalitate, etc)? Vom crea şi “regiuni închise”? Sau vom avea – în interiorul aceleiaşi regiuni – cetăţeni de mai multe categorii? Să fim serioşi: singurul lucru la care ne putem aştepta – cel puţin pe termen scurt – e o dezvoltare de tip bulă a câtorva oraşe din România. Problema e, mai întâi, că acest tip de explozie nu duce la “dezvoltarea durabilă” a unor zone întregi şi, apoi, că spargerea bulei ne va lăsa cu probleme şi mai mari decât cele de la care am pornit. Dar s-ar putea să procedăm altfel: să asociem – în cadrul aceleiaşi regiuni – centre mai prospere cu zone mai sărace, mizând pe o echilibrare în sus a întregii configuraţii. Ar fi dorit, dar nu ştiu dacă acest lucru e neapărat probabil. Căci e greu de presupus că zonele sărace vor ieşi din spirala săraciei lor (altfel decât prin migrarea masivă către centrele dezvoltate), iar cele prospere vor fi în situaţia de a-şi vedea câştigurile micşorate prin scurgerea lor permanentă către celelalte, fapt care le va altera lor înşile dinamica prosperităţii (nimeni nu e motivat să lucreze dacă, din veniturile lui, se ia o parte pentru cei ce nu lucrează). Şi, nu în ultimul rând, dacă ideea e (tot) aceea a unei medii “regionale” de prosperitate şi de săracie (medie care – la noi, din păcate – tinde mereu către sărăcie), care (mai) e raţiunea regionalizării?

Dar, de facto, cum s-ar înfăţişa efectiv regionalizarea? Iarăşi, greu de spus. Se vorbeşte mereu de “reducerea birocraţiei”, “fluidizarea administraţiei”, etc. Luate mot-à-mot lucrurile astea ar însemna că o parte din personalul administraţiei publice locale ar lua calea şomajului. Să fiu iertat: dar chiar îndrăzneşte cineva să facă aşa ceva? Tare mă îndoiesc, căci orice guvernare are nevoie de fidelitatea administraţiei publice. Deja îngheţarea posturilor de câţiva ani pune mari probleme “de credibilitate” oricărui cabinet cu o durată mai lungă de guvernare. Să le taie şi pe cele care au rămas ar fi o curată sinucidere politică. Drept care părerea mea este aceea că regionalizarea e menită, în fapt, a “debloca” posturile din administraţia publică. Când D-na Andronescu propunea ca şi absolvenţii de liceu fără bacalaureat să fie primiţi în universităţi lumea s-a indignat fără a observa faptul banal că motorul universităţilor nu sunt aceşti elevi “cu probleme”, ci perspectiva angajării ce li se poate oferi – în vrac – tuturor. Ori angajarea cea mai sigură în vremuri tulburi (când nimeni nu ştie cât şi cum supravieţuieşte o firmă) e la stat. Abia perspectiva unor angajari masive şi imediate ar reactiva universităţile. În fine, masa de absovenţi ai specializărilor-bidon (nenumăratele Managementuri, Administraţie Publică, Comunicare, Relaţii Internaţionale, Intelligence Studies, Public Relation, Human Resources, etc.) cu greu îşi poate găsi ceva de lucru altundeva decât la singurul angajator pe care nu-l interesează profitul de la finele lunii. Totuşi, statul (şi mai ales guvernul) nu ar fi pierdut, pentru că aceşti angajaţi ai săi ar fi clienţi în accepţiunea romană a termenului: i-ar rămâne fideli celui care i-a cules de pe drumuri şi le-a oferit “o pâine” şi perspectiva pensiei. Sigur, primii clienţi ai guvernului regionalizator ar fi membrii Consiliilor/ Dietelor/ Adunărilor de Stări regionale. Astfel, am mai avea – între Parlament şi Consiliile Locale – încă un nivel, care ar fi un debuşeu ideal al politicienilor în ascensiune ai fiecărui partid. Credeţi cumva că apariţia regiunilor va duce la desfiinţarea Consiliilor Judeţene? Greu de imaginat: fie vor fi încorporate – tel quel – în Consiliile Locale, fie vor funcţiona sub alt nume, dar, mai mult ca sigur, vor rămâne pe poziţii. Astfel, vom avea mai multe “ordine” suprapuse: Consiliile Locale, Consiliile Regionale, Parlamentul naţional şi Parlamentul european – fiecare cu “atribuţii”, dar mai ales cu personal propriu. Morala: nu scăderea birocraţiei, ci dezvoltarea ei. Dar – asta e (lecţia “modelului francez”) – diversificarea birocraţiei înseamnă locuri de muncă şi în particular la stat şi în mediul urban. Nu e, deja, mai bine?

E uşor să ne imaginăm şi cum ar decurge toate acestea: ar fi vorba în primul rând de “relocalizarea” şi/ sau crearea “instituţiilor regionale”. Aceasta înseamnă – cum altfel? – mai înainte de orice, clădiri, maşini şi calculatoare, adică “infrastructura” necesară “bunei funcţionări” a oricărei instituţii democratice. Personalul angajat, după distribuirea funcţiilor (“pe bază de algoritm”), ar trebui să beneficieze de două ingrediente fără de care “eficienţa” e o vorbă goală: traininguri de pregătire (apoi “sesiuni de lucru”) în ţări în care regiunile sunt o realitate şi, la faţa locului, de nişte locuinţe decente. Iată ceea ce vor să audă nu doar potenţialii angajaţi, ci şi “dezvoltatorii imobiliari”. De cinci ani de zile afacerile le stagnează şi nimeni nu întrevede nici o soluţie pentru repornirea lor. Astfel că ei, la fel ca şi “importatorii autorizaţi” şi bancherii (adică, într-un cuvânt, stâlpii economiei româneşti – care, adesea, nu sunt decât reprezentaţii unor “grupuri de investitori” din alte părţi ale lumii), s-au cam săturat de sticlele de apă minerală şi de “baloanele de oxigen” de pe la întâlnirile cu reprezentanţii guvernului. Ar vrea ceva clar, concret şi care să aducă – dacă se poate imediat – un profit investiţiilor lor. Căci dacă cei care i-au mandatat mai sunt lăsaţi să aştepte mult, s-ar putea să se orienteze spre noul Eldorado al stanelor Asiei Centrale. În fapt, guvernul (acesta, ca şi cel dinainte) nu are nici o soluţie; dar regionalizarea s-ar putea să fie cheiţa vrăjită ce ar putea deschide cuferele Uniunii Europene. Căci nu doar infrastructura vizibilă se va face pe “fonduri structurale”, ci şi multe altele. Gândiţi-vă numai la “proiectele” pentru “brandul regional” şi promovarea lui, care vor angaja de la heraldişti (în fiecare “Centru Universitar Regional” vor apare câţiva), la web-designeri şi de la specialişti în PR la Institutul Cultural Român, fără a uita “trusturile media” care vor organiza – la ore de maximă audienţă (şi cu toate “vedetele locale”- mai ales cele de muzică populară) – show-uri-concurs pentru alegerea logo-ului şi a mascotei regionale. Evident, şi pentru învăţământ ar apare noi orizonturi: s-ar face manuale de istorie a regiunilor, tineri doctoranzi s-ar specializa în “Impactul campaniilor lui Soliman Hadâmbul în Regiunea de Sud-Est” sau în “Regiunea de Centru în eneolitic”, iar editurile şi-ar vedea şi ele relansată activitatea. În Universităţi, toate programele secţiilor politice, administrative şi de comunicare ar include şi termenii “regiune”, “regional/ă” şi “interregional/ă” mai ales ultimii devenind atribute comune pentru substative precum: sociologie, antropologie, management, economie, etc. În scurt timp, o nouă generaţie va învăţa că – de fapt – adevărata noastră istorie e una a regiunilor de dezvoltare, care se suprapun perfect peste relieful patriei şi doar lunga perioadă a dictaturilor de tot felul ne-a împiedicat – cel puţin după 1859 – să punem în valoare această tradiţie. Asta e. N-a fost la fel cu Europa?! Cei mai fericiţi vor, evident, bancherii. Căci fondurile trebuie “procesate” prin bănci şi tinerii doritori de apartamente în noile “zone rezidenţiale” (sau de maşini – şi nu Logan), vor trebui să facă credite. Şi orice bancher ştie că un angajat la stat – şi mai ales “la nivel regional” – are mai multe şanse să fie un mai bun platnic decât un “lucrător comercial” de la un magazin de provincie. Aşa că, în paralel cu “literatura regională” se va dezvolta şi oferta – targetată pe noii yuppies – a băncilor şi a reprezentanţelor tuturor firmelor străine. Una peste alta, ar fi bine, cel puţin pentru “capitalele regionale”. Nimeni nu-şi închipuie că economia României ar putea (re)porni cu o investiţie într-o făbricuţă de iaurt la Cârlibaba, dar se aşteaptă ca această subvenţie masivă (chiar dacă nu directă) acordată marilor oraşe să deblocheze o situaţie care, deja, trenează de prea mult timp. În fine, accentul pus pe oraş de către acest tip de regionalizare ar putea însemna şi desăvârşirea ciclului urbanizării început în anii ’50 şi oprit în anii ’70, repornit în anii ’90 şi oprit din nou o dată cu masiva migraţie către Occident după deschiderea frontierelor din 2002. La rândul ei, încheierea – în linii mari a urbanizării – ar putea avea ca efect cumpărarea (pe nimic) a pământului rural şi apariţia unor mari ferme (cel mai probabil sub conducere străină) care ar putea rentabiliza – à la longue – cea mai mare suprafaţă a ţării. Dar ultimele lucruri reprezintă doar nişte deziderate.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro