Cum a ajuns sistemul nostru politic la WC

Ordonanțele de Urgență n-au fost de la bun început instrumente prin care premierul să pună brusc în fața faptului împlinit ceilalți actori instituționali și publicul. Cândva serveau doar unei agende legislative guvernamentale mult mai ambițioase decât putea ține pasul parlamentul. Iar într-o vreme și mai îndepărtată, oricât de greu ar fi de crezut acum, erau folosite exclusiv în situații excepționale, la rectificări de buget, o dată sau de două ori pe an. Nici suspendarea președintelui n-a fost dintotdeauna o opțiune permanent luată în considerare de o majoritate parlamentară opusă partidului prezidențial. Odinioară, remanierile guvernamentale erau cu mult mai puțin dramatice. Moțiunile de cenzură nu dădeau prilejul unor crize politice. Și așa mai departe.

Din mijlocul evenimentelor – unde presa e predispusă să se afle – e greu de observat altceva decât criza politică. Premierul Cîțu a făcut una, miniștrii USR+ au decis alta, președintele Iohannis a declarat (sau a tăcut), parlamentarii PSD au votat contra guvernului (sau pentru)… asta se întâmplă acum, asta interesează oamenii, asta contează, despre asta se scrie. În schimb, eu risc să vă plictisesc grozav încă de la primul paragraf dacă pretind că e mai degrabă o prioritate să numărăm OUG-urile emise acum treizeci de ani. Și mai risc să provoc confuzie încercând să fac distincția între demnitari și instituții, să explic că există ceva numit „guvern” care este cu totul altceva decât „guvernul Cîțu”, că există „parlament” care e altceva decât majoritatea de partid formată acolo la un moment dat, că există instituția prezidențială care e cu totul altceva decât setul de decizii luate, din postura de ocupant, de un anume Klaus Werner Iohannis.

Dar distincția chiar există și prima categorie, a instituțiilor, chiar este mai importantă. Pentru că ocupanții diferitelor demnități în stat au, din fericire, termene de expirare. Iar crizele politice, dramatice cum sunt, se consumă într-un fel sau altul relativ rapid. În schimb, instituțiile pe care acești demnitari le ocupă vremelnic, și pe care le antrenează în crize politice, ar trebui să funcționeze mai departe. Ar trebui să dureze. Și chiar durează, doar că nu la fel. Crizele politice lasă urme acolo, și urmele astea se acumulează în timp. Politicienii trec, năravul lor rămâne. Uneori îl numim „precedent”.

Aici cineva ar putea spune că asta nu e neapărat ceva rău. Nu e degradare instituțională, e rodaj. E antrenament. Și e mult temei în asta. Tensiunea sau chiar conflictul între instituții nu sunt în sine ceva rău, din contră. Cunoaștem sisteme politice în care așa ceva nu există niciodată pentru că instituțiile în sine nu există, altfel decât ca niște butaforii, fațade pictate ascunzând, adesea foarte prost, o autocrație. În schimb, fără control reciproc și echilibru între instituții democrația nu poate dura. Problema e că doar un anume grad de tensiune duce la echilibru, și nu orice conflict e și un instrument de control reciproc. Cumva, asta poate fi explicat chiar în interiorul comparației inițiale: cel mai bun, nu doar cel mai ambițios culturist poate ridica doar până la o anumită greutate; de la un punct încolo, unul deloc ipotetic sau îndepărtat, exact lucrul care îl antrena înainte acum l-ar distruge.

* * *

Cum spuneam, e destul de dificil să vezi și să faci văzut ce este dincolo de criza politică în desfășurare. Ce pot să încerc e s-o anonimizez (sau, cu un termen abuzat grozav în dezbaterea publică, „depolitizez”), să las doar acțiunea instituțională. Avem așa: premierul a decis unilateral revocarea unui ministru din partea unui partener junior la guvernare, miniștrii din partea partidului respectiv au demisionat din guvern iar reprezentanții săi în parlament au inițiat o moțiune de cenzură. Guvernul a reclamat un conflict juridic de natură constituțională provocat de parlament, Curtea Constituțională a stabilit termenul de judecată la trei săptămâni după ce a fost sesizată. Parlamentul, printr-o majoritate formată de reprezentanții partidelor rămase în guvern și cei ai principalului partid de opoziție, au suspendat în urma acestei acțiuni dezbaterea moțiunii de cenzură până la pronunțarea Curții. Aici suntem.

E ceva rău, grav în enumerarea de mai sus? Ce anume?

Privind din acest unghi particular, pașii cei mai dramatici și cu siguranță cei mai mediatizați, criza politică în sine, dacă vreți, nu mai apare așa importantă. Pe bună dreptate, de altfel. Revocarea unui ministru? Prerogativa premierului, chiar nimic ieșit din comun. Demisia în bloc a unor miniștri? Neimportant, nu e ca și cum sistemul instituțional se bazează pe faptul că miniștrii nu demisionează niciodată, sau că o fac pe rând. Destrămarea coaliției de guvernare? Un eveniment rar, chiar excepțional, asta da. Dar neprevăzut? Nici vorbă! Mai departe, s-au văzut majorități parlamentare conjuncturale, între partide aflate altfel în opoziție. Nu e chiar nimic neobișnuit ca un partid care a ieșit de la guvernare să caute să retragă în parlament încrederea în guvernul din care a făcut parte etc. Mai departe, cu siguranță că legea fundamentală dă dreptul guvernului să sesizeze un conflict inter-instituțional, termenul de 20 de zile stabilit pentru soluționarea lui este compatibil cu precedentele – iar raportarea la un eveniment particular care privește partidul din care face parte premierul e perfect irelevantă din acest punct de vedere. Atunci poate că nu e nimic (așa) grav, totuși?

* * *

V-aș atrage atenția asupra ultimului punct din enumerare. Bun, amânarea în sine certată cu constituția, care prevede un interval între prezentarea și dezbaterea moțiunii. Dar vorbim totuși doar de o amânare, și apoi motivul ei pare atât de rezonabil, nu? E pe rol un conflict apropo de moțiune, se așteaptă decizia Curții, apoi se merge mai departe. Altfel, așa cum a explicat șeful principalului partid de opoziție, „Dacă ne trezim cu doi prim-miniştri?”

Aparențele înșală. Amânarea nu e doar amânare, e și precedent. Unul care poate lovi extrem de rapid. Parlamentul așteaptă acum, nu trei zile, ci trei săptămâni până CCR decide acest conflict, ce decizie va fi aceasta. Apoi, eventual, reia moțiunea de cenzură, sau dezbate o alta. O simplă amânare! Dar dacă guvernul sesizează din nou Curtea Constituțională, înainte ca parlamentul să reînceapă sau să termine de dezbătut și votat moțiunea? Cu siguranță că nu există niciun fel de piedică legală sau constituțională să facă acest lucru! Bun, e foarte probabil că șeful principalului partid de opoziție își va revizui radical opinia că moțiunea de cenzură trebuie să aștepte o decizie a Curții, mai ales că guvernul poate amâna astfel sine die votul prin care ar putea rămâne fără mandat. S-ar putea să nu conteaze, însă. S-ar putea să nu conteze nici măcar dacă opinia revizuită e împărtășită de majoritatea parlamentară, sau chiar că moțiunea de cenzură e votată. Căci e posibil să nu fie recunoscută de executivul bicefal, invocând precedentul: parlamentul ar fi trebuit să aștepte. Și/sau e posibil ca moțiunea să nu ajungă vreodată publicată. Într-o vreme, ideea că guvernul ar putea confisca practic Monitorul Oficial ca să blocheze intrarea în efect a deciziilor altor instituții era ceva de neconceput. Apoi a venit OUG nr 36/2012.

E plauzibil scenariul? Există un risc real să ajungem într-o situație de blocaj instituțional insolvabil?

* * *

Îmi cer scuze, dar aparent v-am înșelat eu însumi. Nu cred de fapt că precedentul va funcționa, cel puțin nu la extrema descrisă mai sus. Nu cred că scenariul amânărilor repetate e plauzibil. Tocmai pentru că există o soluție la blocajul instituțional, la acest blocaj instituțional. Doar că soluția punctuală reprezintă în sine o problemă cu mult, mult mai gravă. Nu în ultimul rând pentru că umblă sub aparența unei soluții, nu în ultimul rând pentru că a ajuns să se ascundă, ca să zic așa, la deplină vedere. Doar mai sus am pomenit-o eu însumi, nu o dată, ci de două ori.

„Dacă ne trezim cu doi prim-miniştri?” – reluând întrebarea retorică a liderului opoziției – de asta trebuie așteptată decizia Curții Constituționale. O posibilitate certă. Or, vedeți voi, din câte îmi amintesc eu din legea fundamentală, există o singură cale prin care cineva poate ajunge prim-ministru. Una singură. Atunci când postul e vacant, președintele desemnează un candidat, acesta trebuie să formeze o echipă de miniștri și să scrie un program de guvernare, să obțină votul de învestitură al majorității membrilor camerelor reunite ale parlamentului, și pe baza acestui vot să fie numit apoi de către președinte. Nu există alternativă. Nu e permisă alternativă. Nu există nicio logică instituțională pentru o alternativă, din contră. Cu siguranță nu există în constituția noastră, sau oricare alta pe care o știu, posibilitatea cuiva să ajungă prim-ministru în urma unei decizii a Curții Constituționale.

* * *

Curtea Constituțională a României este, de departe, instituția fundamentală care a suferit cea mai radicală transformare în ultimii treizeci de ani. Într-o bună măsură evoluția asta a fost făcută posibilă de revizuirea constituțională pripită și foarte, foarte stângace din 2003. Dar restul l-au făcut circumstanțele și precedent, după precedent, după precedent. „Conflictul juridic de natură constituțională” e cel mai bun exemplu. Atribuția a primit-o la revizuire, dar abia în 2005 a avut de soluționat primul conflict și singurul din acel an. Anul trecut în schimb Curtea a soluționat nu mai puțin de zece(!) Și nu e doar proliferarea. Pas cu pas, decizie cu decizie, Curtea a extins definiția expresiei. A extins situațiile și instituțiile care pot fi implicate. Și, de departe cel mai grav, a extins grozav în ce anume constă propria decizie, „soluția” pe care trebuie să o ofere. Inițial, Curtea se mărginea să constate existența conflictului, și eventual modul în care a fost provocat. Apoi a început să se refere și la conduita pe care ar fi trebuit să o aibă instituțiile ca să evite conflictul. Sau care ar trebui s-o aibă pe viitor, menționând însă explicit că decizia nu reprezintă, nu poate reprezenta o obligație pentru instituția respectivă. Ulterior această reținere a fost abandonată. Rezultatul a fost o instituție dând pur și simplu ordine în stânga și în dreapta, și executivului, și legislativului și justiției.

Curtea s-a transformat dintr-o instituție juridico-tehnică, relativ predictibilă și mai degrabă discretă, așa cum ar trebui să fie, într-un actor politic major și imprevizibil, niciodată foarte departe de centrul scenei politice. E o poziție cât se poate de nefirească pentru instituție, și periculoasă pentru întregul sistem. Și, mă văd din nou nevoit să invoc distincția asta, e o primejdie și pentru instituție în sine, așa cum e gândită și cum îi e oferit rolul în legea fundamentală. Curtea e menită să asigure supremația constituției, dar a ajuns cea mai mare primejdie la adresa ei. Și-a asumat putere politică fără să fie prinsă într-un mecanism de echilibru și control reciproc. Iar această putere politică o face țintă pentru captură, și chiar dacă constituția îi oferă o bună protecție în fața unui astfel de scenariu, tentația, câștigul pe care l-ar aduce capturarea ei a devenit mult prea mare.

E drept, mai există o restricție, un element singular de control al instituției. Curtea dlui Dorneanu, majoritatea de acolo, nu pare să recunoască și să-și impună vreo limită când vine vorba de soluția unui conflict juridic de natură constituțională. Dar nu poate soluționa nimic fără să aibă un caz, și nu pot avea un caz fără o sesizare. Nu se poate autosesiza. Din păcate, și această restricție pare să fie măcinată. Față de anul trecut e aceeași majoritate la Curte, dar e cu totul alta în guvern și parlament. Și totuși, după cum vedem, cererile de soluționare de conficte juridice continuă să curgă. Sunt două deja pe rol, e invocată o a treia. Înainte puteam suspecta cu mult temei că e (co)interesare a majorității judecătorilor cu diverse grupuri de insterese, reprezentate la vârful unor instituții. Acum a ajuns o necesitate. E ironic că deciziile Curții invocă adesea principiul cooperării loiale între instituții, dar, dincolo că nu consideră că i se aplică sieși, îl sabotează singură. De ce ar coopera, în orice fel, instituțiile între care apare o tensiune, dacă mai nou indiferent de natura problemei pot invoca „conflict juridic de natură constituțională”? Și să se ducă apoi cu el la o instituție care-i poate obliga pe adversari să se conformeze? Relația pe care sistemul politic a ajuns să o aibă cu această atribuție particulară a Curții aduce cu cea a unui dependent cu furnizorul său de droguri: știe că-i face rău dacă apelează, dar nu se mai poate abține. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro