Cum a fost la Electric Castle 8: Doar despre lucrurile care contează cu adevărat

Festivalul de la Bonțida s-a încheiat cu o listă lungă de momente memorabile. E bine să ne revedem cu toții și să ne bucurăm de „experiența de festival”, dar Electric Castle 8 ne-a reamintit că la urma urmei tot ce contează e muzica. E un festival de muzică, dacă nu vii pentru asta o să ai despre ce să te plângi.

Pe hârtie, sau mai bine zis pe afiș, Electric Castle 8 avea un potențial uriaș. Artiști așteptați de multă vreme și o listă considerabilă de muzicieni care au stârnit curiozitatea și celor care nu sunt la curent cu tot ce se întâmplă în domeniul ăsta.

E greu de zis care a fost procentajul celor care au venit la EC8 pentru muzică sau doar pentru „experiență”. România nu e cea mai entuziasmată țară când vine vorba de cultură, de orice fel. Oamenii sunt duși de valul actualității, nu stau mult pe gânduri, nu aprofundează. Nu e ceva specific nouă, peste tot există lacune culturale.

Dar spre deosebire de țările occidentale, unde vin artiștii ăia mari, românii se mulțumesc cu ce primesc. Mai mult decât o problemă financiară, frecventarea festivalurilor sau evenimentelor culturale e o chestiune de interes.

Electric Castle oferă câte ceva pentru ambele tabere, cea interesată de muzică și aia care vrea să se detașeze de tot. Dar biletele se vând datorită artiștilor, în primul rând. Problemele logistice, transportul, băile insuficiente sau căile de acces de la Cluj la Bonțida nu ar trebui să eclipseze concertele care au impresionat.

Se vorbește mult despre dificultățile ce țin de organizare dar nimeni nu s-a plâns de un artist care a sunat prost sau care nu și-a dat haos pe scenă. De la nume mari ca Twenty One Pilots sau Gorillaz și până la artiști obscuri precum A.A. Williams sau Squid, Electric Castle și-a atins potențialul.

Cinci zile de concerte care ne-au reamintit de ce muzica, mai ales atunci când e o experiență comună, e esențială pentru noi. Tot îi chemăm pe artiștii ăștia în România și când vin găsim motive să ne plângem. Deci să vorbim, atunci, despre ei.

Gorillaz ne-au făcut să uităm de Deftones, Peggy Gou..

Gorillaz. FOTO: EC Photo Team

Am plâns cu toții când Deftones au anunțat că anulează concertele din România și Polonia. A căzut un headliner așteptat de mulți. Apoi a căzut și Kenny Hoopla și Peggy Gou, un alt cap de afiș care trebuia să bage pentru prima oară în România. Organizatorii au oferit posibilitatea de a restitui banii pentru biletele de vineri, ziua în care au cântat băieții de la Twenty One Pilots.

Degeaba, a fost un record de audiență. Peste Skrillex sau Florence. Nu a fost doar un moft din partea publicului, oamenii chiar i-au așteptat cu mare interes. Băieții au început cu „Heathens”, o piesă de pe coloana sonoră Suicide Squad, care a mers cu imagini din Stranger Things pe monitoare, super ciudat.

În fine, important e că sunetul a fost țiplă, asta a fost evident de la primele acorduri. Românașii noștri care cântă la mainstage sună de parcă dau cu bețe în instalație.

Doar atunci când auzi un concert cum a fost cel de la Twenty One Pilots îți dai seama exact cât de bine poate suna o trupă live. Nu e cea mai bună trupă din lume dar la cât de bine s-a auzit poți să treci cu vederea și peste calitatea pieselor.

În schimb, Gorillaz, da, acolo poți să argumentezi că e în top. Mai ales pe scenă. Setul extins de două ore și jumătate a fost un pic prea mult pentru unii oameni, am auzit că s-au plictisit, dar concertul a fost divin. Damon Albarn e Dumnezeu. Talent, îndrăzneală, libertate creativă, tot ce vrei. A mers prin public, a cântat în microfon, megafon, clavietă, cu un entuziasm inepuizabil.

Am crezut că o să fie cel mai bun concert de la EC8, m-am înșelat, dar ajungem și acolo.

Apropo de Dumnezei și legende, Sasha a continuat show-ul de sâmbătă la Booha, o revenire la castel după o pauză de opt ani. Ar trebui să vină în fiecare an la cât de bine bagă. DJ-ul britanic și-a lăsat amprenta pe mai multe generații, ceva extrem de greu pentru un artist de muzică electronică, unde totul se mișcă mult prea repede, la un alt tempo, în toate sensurile posibile.

Meet me la scenele secundare

Ăștia cunoscuți nu au dezamăgit, nici nu aveau cum s-o facă. Dar asta nu înseamnă că ceilalți artiști nu i-au surclasat. Vineri a cântat A.A. Williams la Backyard în fața unui public surprinzător de mare pentru profilul festivalului. Au fost multe plete în aer și oameni care au intrat într-un film cunoscut doar de ei.

Scena de trap, imposibil de pătruns și înțeles, a fost mult prea mică pentru copiii care au zbierat fiecare vers de la toți rapperii, Nane, Azteca, Albert NBN, chiar și CTC, un nume oarecum bizar pe lângă ceilalți. De fiecare dată când s-au făcut auziți au scos un sunet preadolescentin de zici că se striga catalogul.

Erau foarte tineri, energia lor nu s-a comparat cu nimic de la altă scenă. Oamenii ăștia trăiau fiecare piesă. Erau acolo pentru muzică, respect maxim. Cel mai bun concert de la Electric Castle, puțin-puțin peste Gorillaz, a fost Mdou Moctar.

Artistul din Niger a cântat la chitară cum foarte puțini pot s-o facă, indiferent de continent și meridiane. Are o naturalețe imposibil de învățat sau copiat. La început toți stăteau jos, așa cum e obiceiul în spatele castelului, dar când tuaregul i-a chemat în picioare nu s-au mai pus la loc.

Dansul a continuat până la bis, singurul artist care s-a întors pe scenă. E aproape imposibil să faci asta la un festival când totul e la secundă. E bine că au cântat duminică, în ultima zi, nu ai cum să întreci momentul ăla.

Alina Pash și situația din Ucraina

Alina Pash. FOTO: NurPhoto/ Profimedia

Trebuie să vorbim și despre război și impactul pe care l-a avut asupra festivalului. Alina Pash, a doua oară la Electric și prima în Bonțida, a fost asaltată de oamenii din public după concertul ei. Răspunsul lor la ce vedeau pe scenă a fost perfect dar tot ce s-a întâmplat după a fost cu adevărat emoțional.

Veneau oameni la ea să-i ofere cât sprijin pot, în timp ce Alina purta steagul Ucrainei pe post de mantie. La un moment dat a venit și o rusoaică să-i spună cât de rău se simte că s-a născut în țara care bombardează școli și civili. Multe lacrimi și piele de găină.

Cred că Alina o să fie un artist rezident la Electric Castle. Am stat de vorbă cu ea după concert și mi-a spus că tatăl ei, 52 de ani, e pe front. Dizzy, DJ-ul ei, e născut în Odesa dar are rude în Rusia. Conflictul e atât de personal încât nu va fi soluționat niciodată.

Războiul se va încheia, Ucraina va rămâne independentă, dar efectele nu vor dispărea. I-am întrebat pe amândoi dacă îl urăsc pe Putin sau pe toți rușii. Amândoi mi-au spus că toți rușii sunt de vină și e o părere ușor de acceptat. Inițial nu au gândit asta, a fost alegerea președintelui să înceapă războiul, dar nu mai au nici o scuză pentru că stau cu mâinile în sân. Dar rămân optimiști, sunt siguri că urmează și victoria Ucrainei. La final i-am rugat să rămână în viață. Mi-au zis că e cea mai bună urare pe care poți să i-o faci unui ucrainean în momentul de față.

Problemele locale și lucrurile care contează cu adevărat

Vineri au fost cozi uriașe la ieșirea din festival. E o problemă ce ține de fluxul de persoane, trafic, rute. Organizatorii s-au mobilizat a doua zi și au colaborat cu autoritățile să găsească drumuri alternative. A funcționat. Timpul de așteptare era zero după Gorillaz, care a strâns un pic mai puțină lume decât la Twenty One Pilots, recordul de audiență.

Probleme de genul ăsta vor apărea tot timpul, important e cum le gestionezi. Hate-ul din online a fost justificat, nimeni nu a vrut să stea ore întregi la coadă. Dar după tevatura asta au urmat două zile de festival în care participanții nu au ținut ranchiune. Dacă s-ar fi întâmplat în fiecare zi era altceva, era impardonabil.

Și eu am fost în așteptarea autobuzelor la primele ore ale dimineții. Oboseala m-a rupt, a fost dificil, dar după ce vorbești cu oameni care și-au pierdut prieteni și au rude în război îți dai seama că lucrurile sunt mult mai OK decât par. Nu o să rămân cu amintirea timpului pierdut de la Electric Castle.

Chestiile care contează cu adevărat sunt concertele și oamenii pe care îi reîntâlnești sau cunoști la festival. Astea mă fac să mă întorc în fiecare an. Sper ca și artiștii ucraineni să poată s-o facă.