Cum au refuzat șapte scriitori din Republica Moldova să scrie un text de o pagină despre România. „Nu pricepeam”
Scriitorul Mihai Buzea povestește, într-un articol publicat în Contributors.ro, cum a ajuns să se roage de mai multi scriitori din Republica Moldova să scrie un text scurt despre România. Toți l-au refuzat. „De ce, ce era asta? Nu înțelegeam“, nu pricepeam”, spune autorul, care a găsit apoi și o explicație.
„Și de aici a urmat catastrofa”
Cu vreo patru luni înainte de începerea Campionatului European de Fotbal (da, cel câștigat de Spania), Răzvan Penescu (critic literar) a venit cu o idee: ce-ar fi să facem câte o mică prezentare, absolut liberă, a fiecărei țări din care veneau cele 24 de echipe calificate?
A părut o idee interesantă și chiar era. Am pus și eu osul, alături de alți amatori, și rezultatele au fost chiar foarte bune. Unele țări (Georgia, Albania) s-au ales cu două și trei prezentări – de unde toți crezuserăm că n-o să vrea să scrie nimeni despre ele!
Despre țările cele mai importante s-a scris numai câte un text scurt, fără nicio legătură cu fotbalul, ci mai degrabă texte, cum să le spun, „turistice”, deci cu atât mai simpatice. Unele aveau chiar reale calități literare, mi-au plăcut foarte mult. Și de aici a urmat catastrofa. Drama, ca să zic așa!
„De ce?”
Am propus ca despre România să nu scrie niciunul dintre noi (cei care luaserăm parte la proiect), ci un scriitor consacrat, de limbă română, din Republica Moldova. Pentru că propunerea a fost a mea, mi-am asumat sarcina de a-l găsi pe acest scriitor, pe acest maestru.
Am contactat un scriitor din Republică, pe care-l cunoșteam personal. Primul răspuns, negativ. Urmat de al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea, al șaselea și al șaptelea, iar atunci m-am oprit. Mi-am dat seama că ceea ce se întâmpla depășise de mult cadrul „coincidenței”; era vorba de altceva.
Șapte scriitori de frunte din Republica Moldova au refuzat să scrie un text de o pagină despre România. De ce? Ce era asta? Nu înțelegeam, nu pricepeam.
Nu am aflat răspunsul. Am formulat câteva ipoteze, le-am verificat cu oamenii care se pricep, o prezint pe cea mai solidă: cetățenii Republicii Moldova se tem. De la vlădică la opincă, de la ignari la scriitori traduși (și premiați, și bine vânduți), sentimentul care prevalează în Republică este frica.
Au văzut prea multe, au trăit prea multe iluzii – urmate de dezamăgiri crunte – ca să aibă cea mai mică încredere. Încredere în ce?
În viitor, în integrarea Republicii în Europa, evident. Lucru care le-ar aduce (scriitorilor, cel puțin) numai avantaje. Dar, în cazul în care această integrare este ratată, ei știu foarte bine că va urma reculul, adică la putere va ajunge iar „partida sovietică”.
Probabil că cel mai clar exemplu pe care îl au în minte este cel al Turciei. După ce țara a fost lăsată prea multă vreme pe dinafară, poporul s-a umplut de frustrare și i-a vrut pe „ceilalți”. Iar acești ceilalți au făcut ce fac ei întotdeauna – adică atunci când iau puterea, n-o mai dau înapoi.
Așa că elitele culturale ale Republicii și-au făcut, cel mai probabil, următorul calcul: de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare? De ce să scriem despre România și să ne ia „ăștia” la ochi, iar atunci când s-or întoarce lucrurile, să ne facă numai zile grele sau chiar mai rău decât atât? Nu stăm noi mai bine cuminței, cu capul la cutie?
Ba da. Nu am nimic de spus. Așa gândește oricine se teme pentru mica lui situație, pentru care a muncit o viață întreagă. Nu vrea s-o piardă. E vreo problemă?
Dresorul de țestoase
Mda. Este. Republica are mai mult de două sute de ani de istorie imperială în cârcă. Iar două secole lasă urme adânci în profunzimea țesutului social. O schimbare mare, o schimbare fundamentală, care să „arunce” țara pe alt drum, care să-i asigure un alt destin… nu poate fi făcută fără curaj. Și, deocamdată, în Republică tot curajul stă pe umerii unei femei micuțe și fragile. Atât.
În 1906, pictorul Osman Hamdi a realizat opera „Kaplumbağa Terbiyecisi” (Dresorul de țestoase) pe care a expus-o la Paris și pe care n-a înțeles-o nimeni. Era prea devreme: poporul de țestoase nu se trezise încă din somnul său de veacuri, iar intelectualii lui nici atât.
Când pictura a fost, în sfârșit, înțeleasă și apreciată, era deja mult prea târziu, iar Turcia pierduse trenul. Mă întreb dacă Republica Moldova se va trezi la timp… având în vedere câți bani bagă Rusia ca să-i facă somnul cât mai netulburat. Adânc, lin, profund… total.
INTERVIURILE HotNews.ro