Cum i-a învins până la urmă Chuck Norris pe comuniști (deși i-au băgat capul într-un sac în care era un șobolan viu)

​​“Chuck Norris versus Comunism” spune povestea filmelor aduse din Occident pe casete video, în a doua parte a anilor ’80, și a culturii underground care se clădise în jurul acestora. Erau introduse în țară în portbagajele Daciilor, cu ajutorul unor vameși care erau mituiți, dublate și copiate în București și distribuite în toate marile orașe printr-o adevărată rețea ilegală.

L-am sunat, în urmă cu câteva zile pe editorul meu de la Hotnews să vorbim despre “Chuck Norris versus Comunism”. Pe 19 decembrie va avea loc o proiecție specială a documentarului, urmată de o dezbatere, și m-am gândit că poate ar trebui scris ceva despre asta, mai ales că ideea din spatele evenimentului este ca, pentru a marca 30 de ani de la Revoluție, să li se arate celor mai tineri, care au avut norocul să nu apuce comunismul, cum era România anilor ’80.

Editorul nu văzuse documentarul Ilincăi Călugăreanu, așa că i-am povestit câte ceva din el și am menționat o scenă care apare acolo și este comentată de câteva din persoanele intervievate. Scena este preluată din “Dispărut în misiune”; în ea, personajul principal, interpretat de Chuck Norris, este atârnat de picioare, iar de cap i se leagă un sac în care nord-vietnamezii bagă un șobolan viu. Chuck Norris se zbate un pic, iar când se liniștește și vietnamezii îi scot sacul, îl vedem că ține între dinți șobolanul mort.

“Dispărut în misiune” este îngrozitor de prost, un gen de copie nereușită după Rambo (care, nici el, nu e vreun reper al cinematografiei), dar pentru mulți din copiii generației noastre a fost un film-cult, așa că nu m-am mirat că editorul și l-a amintit imediat, cum și-a amintit și faza cu șobolanul. Iar această mică anecdotă arată cât de inspirată a fost Ilinca Călugăreanu când și-a intitulat documentarul.

Rețeaua traficanților de filme

“Chuck Norris versus Comunism”, apărut în 2015, spune povestea filmelor aduse din Occident pe casete video, în a doua parte a anilor ’80, și a culturii underground care se clădise în jurul acestora. Erau introduse în țară în portbagajele Daciilor, cu ajutorul unor vameși care erau mituiți, dublate și copiate în București și distribuite în toate marile orașe printr-o adevărată rețea care cumpăra copiile de la sursă și făcea alte copii după ele. Procesul se repeta, uneori, până când cu greu se mai putea înțelege ceva din ce se întâmplă pe ecran, motiv pentru care “copiile după original” erau foarte căutate.

Dacă ai crescut la oraș înainte de Revoluție, nu se poate să nu fi văzut o parte din filmele respective, fie acasă (mai rar, pentru că puțini dețineau videoplayer), fie la vreun prieten ori la unul dintre acei mici întreprinzători clandestini care își transformau apartamentele în săli improvizate de cinema.

Amestecul de filme era unul extrem de eterogen: de la blockbustere gen “Die Hard” și “Top Gun” până la filme clasice (Doctor Jivago) sau religioase (Isus din Nazareth), trecând printr-o întreagă panoplie de filme de acțiune, comedii, horror, romantice, de televiziune, categoria B etc. Majoritatea aveau în comun un lucru: erau dublate de Irina Margareta Nistor, celebră atât pentru vocea sa ușor răgușită (după cum spunea cineva, în “Chuck Norris vs. Comunism”, “cea mai cunoscută voce din România după cea a lui Ceaușescu”), cât și pentru pudoarea pe care o avea față de înjurături, traduse toate cu un neutru “la naiba”, “du-te dracului” sau “Sfinte Sisoe”.

Irina Margareta Nistor a dublat, în acei ani, aproximativ trei mii de filme; de fiecare dată când sosea câte un transport nou lucra câte șase – opt ore, uneori chiar și mai mult, traducând cel puțin trei-patru filme pe zi. La un moment dat, creierul afacerii – inginerul Teodor Zamfir – a mai adus un translator, pe Mircea Cojocaru, însă aportul său a fost infim în comparație cu cel al Irinei Margaretei Nistor iar oamenii, obișnuiți cu ea, îl găseau bizar: când dădeau peste casete cu vocea lui Mircea, mulți aveau impresia că fuseseră păcăliți și nu li se vânduse originalul.

Afacerea subversivă tolerată de Securitate

Această adevărată industrie, care le-a adus și le-a tradus românilor mii de filme, a fost pusă pe picioare într-una din cele mai întunecate perioade din istoria României, cu un regim sufocant, indiferent la nevoile oamenilor, clădit în jurul cultului personalității și inspirat de ceea ce Ceaușescu văzuse în Coreea de Nord. Magazinele erau mai mult goale, iar în rarele ocazii în care se găsea ceva mai acătării, cozile erau interminabile. Locuințele erau ținute în frig și întuneric, cu întreruperi dese ale curentului electric și încălzirii.

Emisia televiziunii fusese tăiată la maxim: două ore pe zi (spre final au fost trei), seara, în care era difuzat mai mult pe Ceaușescu. Cenzura atinsese proporțiile absurdului: Irina Margareta Nistor, care lucra în TVR și făcea traduceri și pentru cei din Comisia Ideologică, povestește că se tăiau până și imaginile cu o masă prea încărcată, ca nu cumva poporul să-și închipuie că în Occident ar fi abundență. Sau, la desenele rusești cu lupul și iepurașul, “Na pogadi”, a fost suprimată o scenă în care iepurașul trece cu trei baloane în mână, unul roșu, al doilea galben și cel de-al treilea albastru, care, în mintea cenzorului, ar fi putut fi interpretată ca o aluzie a faptului că România era sub controlul Rusiei.

Mai presus de toate, exista psihoza că Securitatea este peste tot și știe tot, iar cei care credeau asta nu erau prea departe de adevăr. Era imposibil ca o rețea precum cea pusă pe picioare de inginerul Zamfir să scape atenției autorităților, ca acestea să nu știe că vocea care se auzea pe toate acele casete era a unei angajate de la TVR. Inginerul Zamfir spune, în documentar, că Securitatea a închis ochii pentru că și securiștii făceau rost de filme tot de la el.

Irina Margareta Nistor crede, însă, că adevărul e un pic mai complex: dincolo de interesul personal al unor colonei, sistemul ajunsese probabil la concluzia că este bine ca oamenilor să le fie lăsate anumite supape. Criticul de film mi-a spus că, la ani de zile după Revoluție, a aflat că rețele similare, cu casete traduse cam de aceeași persoană, existau în majoritatea țărilor comuniste.

Interesant este că, în ciuda fricii și a suspiciunilor – Irina Margareta Nistor l-a bănuit, la un moment dat, pe Teodor Zamfir că era ofițer de securitate, în timp ce Zamfir spunea că ea trebuie să aibă legături cu sistemul – afacerea a continuat, chiar și când cei implicați au avut certitudinea că se știe cine sunt și ce fac.

Chuck Norris vs. Communism

Scena cu șobolanul sfârtecat între dinți nu este singura neverosimilă (sau ridicolă) pe care a filmat-o Chuck Norris în cariera sa. În “Lupul singuratic” este îngropat cu tot cu camioneta sa, dar ambalează motorul până țâșnește din pământ. În “Invazia Americii” înfrânge singur o armată de teroriști, iar în “Octogonul” – una de ninja.

Eroul interpretat pare a fi, mai mereu, același și chiar dacă poartă nume diferite nu are niciun rost să le reții: pe ecran este Chuck Norris. De aici a fost doar un pas până la transformarea lui Chuck Norris însuși într-un personaj caricatural, un gen de super erou care poate face cam orice. Internetul abundă de așa-numite “facts” și meme absurde despre Chuck Norris (preferatul meu e că “Chuck Norris can unscramble eggs”). Documentarul Ilincăi Călugăreanu sugerează că ar mai fi un “fact” care ar putea fi adăugat la sutele care circulă deja prin online: Chuck Norris a învins și comunismul.

Este vorba, desigur, de o metaforă – Chuck Norris reprezintă, aici, un simbol, o personificare a celor trei mii de filme traduse de Irina Margareta Nistor, iar victoria sa nu a fost un knock-out printr-un “roundhouse kick” ci, mai degrabă, o subminare a realității și valorilor pe care regimul comunist încerca să le vândă populației.

În filmele date pe sub mână și vizionate în apartamente înghesuite apăreau mesele încărcate pe care cenzura le tăia la TVR, magazinele pline de mărfuri care contrastau cu sărăcia alimentarelor românești, automobile pe lângă care Daciile, Oltciturile și Trabanturile din România păreau niște glume, orașe ce nu aveau nimic din mizeria – și întunericul – municipiilor socialiste, haine ce ieșeau din tiparul prăfuit al revistelor permise de regim.

Oamenii urmăreau personajele și poveștile filmelor, dar erau atenți, în egală măsură, și la fundalul pe care se desfășurau aceste povești. Au văzut că Occidentul nu e chiar așa cum apărea în emisiuni ca “Din lumea capitalului” – un loc al pierzaniei populat de oameni fără adăpost, drogați, bandiți și capitaliști hapsâni. Iar unii dintre martorii acelei perioade, care apar în “Chuck Norris vs. Communism”, spun că au învățat și câte ceva despre libertate sau despre mentalitatea americană potrivit căreia nimic nu este imposibil.

Printre acei martori – în mod deliberat nu ni se spune cine sunt până la sfârșit, când apar doar prenumele – publicul din România îi va recunoaște pe Tudor Caranfil, Mihai Dobrovolschi, Vlad Craioveanu, Ioan Gyuri Pascu sau Silviu Prigoană – care în acea perioadă făcea parte din rețea și avea o afacere underground cu casete video.

Proiecția documentarului “Chuck Norris”, care va avea loc la Cinema Pro joi, 19 decembrie, de la ora 19, va fi urmată de dezbaterea “Filmul bate regimul”, la care participă regizoarea Ilinca Călugăreanu, Irina Margareta Nistor, actrița care i-a interpretat rolul în reconstituirile din documentar – Ana Maria Moldovan – Victor Rebengiuc și Raluca Feher. Dezbaterea va fi moderată de jurnalistul Marian Voicu. Evenimentul de la Cinema Pro este organizat de Alianța Internațională a Jurnaliștilor Români și Frontline Club Bucharest, iar intrarea este gratuită.