Cum s-au intalnit romanii cu Billy Graham, supranumit "pastorul Americii"

Deși prea puțin cunoscut în România, revista Time l-a inclus pe William Franklin Graham Jr (alias Billy Graham) în lista celor mai influenți 100 de oameni ai secolului XX, clasament în care s-a situat pe locul 4. De asemenea, în sondajele Gallup, „Most Admired Men in the World”, Graham are 60 de prezențe în top 10, mai multe decât orice altă personalitate, în cei 71 de ani de când se efectuează acest sondaj.

A consiliat mai activ sau mai discret președinții americani de la Truman la Obama, fiind mai apropiat de Dwight D. Eisenhower, Lyndon Johnson și Richard Nixon. Supranumit „pastorul Americii” sau „papa protestant al Americii” (nume dat cu reproș), a fost invitat și consultat în momente-cheie ale istoriei recente a SUA. A întreținut relații de prietenie cu Regina Elisabeta II a Marii Britanii, cu Johnny Cash sau cu Papa Ioan Paul al II-lea. Începând cu 1967 (Iugoslavia), a obținut permisiunea să viziteze mai multe țări din spatele „Cortinei de Fier”, ajungând și în România, unde, în anul 1985, a predicat în fața a peste 100 de mii[1] ascultători, inclusiv în lăcașuri de cult ortodoxe[2].

Activitatea sa îndărătul „Cortinei de Fier” rămâne însă una controversată. Deși o foarte importantă realizare într-un context politic extrem de ostil religiei, a fost privită cu nemulțumire de către anumiți reprezentanți ai bisericilor persecutate din țările comuniste. Unii îl considerau naiv, alții, trădător sau chiar „o unealtă a propagandei” comuniste, fiindcă nu a adus în atenția publică oprimarea creștinilor de către regimurile totalitare din țările vizitate.

În România, turneul lui Billy Graham a inclus orașele Suceava (și câteva dintre mănăstirile din Moldova), Cluj, Oradea, Arad, Timișoara, Sibiu și București. În câteva fotografii-document[3], evanghelistul apare în compania unor lideri evanghelici și a unor înalți ierarhi ortodocși, printre care traducătorul oficial Remus Rus sau viitorul patriarh Teoctist. Demersurile pentru acest turneu au început cu 8 ani înainte de vizita propriu-zisă. După cum mărturisește Graham în autobiografie (Just as I Am), organizația sa a oferit României ajutor umanitar imediat după cutremurul devastator din 1977. Atunci au avut loc și primele tatonări pentru vizita de mai târziu.

România beneficia deja, din 1975, de facilitățile oferite de „Clauza națiunii celei mai favorizate”, pe care SUA o foloseau și ca mijloc de presiune politică pentru respectarea drepturilor omului, având în vedere că, în fiecare an, Congresul trebuia să reînnoiască decizia în baza unei evaluări. Billy Graham consideră că dorința autorităților române de a-și păstra acest statut în relația cu Statele Unite a fost motivul pentru care i s-a permis să întreprindă acest turneu. Era, după cum aveau să ateste documentele desecretizate, un clasic exercițiu de imagine prin care regimul comunist voia să demonstreze Occidentului că nu îngrădește libertatea religioasă.

În aceeași scriere autobiografică mai apare un aspect interesant legat de chestiunea maghiară. Graham susține că, în timpul vizitei în orașele din Transilvania, atât reprezentanții guvernului, cât și liderii etnicilor maghiari au încercat să-l atragă în conflictul generat de românizarea minorității maghiare. Pe invitația adresată lui Billy Graham și-au pus semnătura 14 grupări religioase, începând cu ortodocșii majoritari și continuând cu romano-catolicii, reformații, baptiștii și chiar și comunitatea evreiască.

Vizita în România s-a desfășurat într-un climat deosebit de tensionat, povestește evanghelistul, reprezentanții săi fiind în permanentă negociere cu autoritățile pentru programul fiecărei zile și, după declarațiile sale, existând, la un moment dat, chiar riscul ca Graham să fie declarat persona non grata pe teritoriul României. Printre alte șicane, cu excepția orașelor Oradea și Arad, autoritățile fie n-au permis instalarea difuzoarelor, fie au tăiat firele ori întrerupeau transmisia în exteriorul clădirilor în care se desfășurau întâlnirile, cu toate că aprobaseră inițial această facilitate.

Nu se poate spune că vizita n-a beneficiat totuși de sprijin oficial, câtă vreme călătoria prin țară s-a desfășurat cu două avioane ale Taromului puse la dispoziția echipei lui Graham. Era planificată, se pare, chiar și o întâlnire cu Ceaușescu, la finalul turului, dar a fost anulată în ultimul moment și înlocuită cu o întrevedere cu alți demnitari.

Privit din perspectiva bisericii persecutate din România, demersul n-a fost o reușită în toate privințele. Istoricul-pastor Vasilică Croitor[4] consideră, pe baza documentelor consultate în arhive, că reprezentanții lui Billy Graham au acceptat câteva compromisuri grave care, în esență, vizau cosmetizarea inacceptabilă a realităților religioase din țară. Ca urmare a condițiilor negociate, Billy Graham a evitat, se pare, să se întâlnească cu reprezentanții celor persecutați[5] (acceptând întrevederi doar cu liderii religioși agreați de autorități), iar în Statele Unite a prezentat situația din România (inclusiv președintelui american) „în termeni elogioși”.

Potrivit documentelor, organizația lui Billy Graham (Billy Graham Evangelistic Association – BGEA) și mai cu seamă Alexander Haraszti – consilierul personal al evanghelistului, inițiator și negociator în cadrul discuțiilor cu autoritățile de la București – și-au dat silința să respecte termenii înțelegerii, prezentând cenzurii comuniste – pentru confirmări și modificări – toate materialele care urmau să fie publicate în SUA cu privire la acest turneu. Iar o parte dintre observațiile făcute s-au regăsit și în forma finală a filmului și a cărții ce urma să fie difuzată în diaspora evanghelică românească din America.[6] Totuși, cum cartea avea să apară în 1989, după ce Ceaușescu renunțase, într-un acces de orgoliu dictatorial, și la „Clauza națiunii celei mai favorizate”, tonul final avea să reflecte și schimbarea de politică survenită între timp.

Richard Wurmbrand, pastorul luteran care făcuse ani grei de pușcărie în România comunistă, prezentase cauza bisericii persecutate în Congresul american, într-o celebră audiere din anul 1966, pe care Mircea Eliade o consemna impresionat în jurnal. Material de studiu în această depoziție a fost însuși trupul lui Wurmbrand, care păstra cicatricile de pe urma torturilor. Prin urmare, imaginea edulcorată, ba chiar favorabilă autorităților comuniste, produsă de echipa din jurul lui Graham a stârnit reacții de protest din partea liderilor evanghelici, în frunte cu Wurmbrand, care trecuseră prin cazne grele din cauza opresiunii.

E dificil de cântărit exact și imparțial impactul acestei vizite asupra românilor, dar, la nivel de imagine, se pare că dictatorul și clica sa au punctat binișor, chiar dacă temporar, prin intermediul lui Billy Graham, care s-a dovedit prea concesiv. Trebuie remarcat și că eforturile autorităților de la București pentru reușita acestei campanii de PR s-au întins între 1981-1989, cu toate negocierile premergătoare și cu discuțiile de postprocesare a materialelor publicitare.

Dar nu e mai puțin adevărat că pentru creștinii evanghelici obișnuiți din țară, care nu erau familiarizați cu dedesubturile acestei afaceri, evenimentul a rămas înconjurat de aura providențială și miraculoasă a unui nesperat desant de libertate. Martorii oculari încă retrăiesc nostalgia unor trăiri deosebit de intense – o descătușare după ani de zile de discreție impusă și de camuflare a identității lor de „pocăiți”.

Într-o Românie cenușie, în care întrunirile religioase erau permise în interiorul lăcașurilor de cult, prezența pe străzi a zeci sau sute de mii de oameni, adunați să-l asculte pe cel mai important evanghelist al secolului XX, purta toate însemnele speranței că „orânduirea” comunistă – ce părea invulnerabilă până atunci – se poate clătina.

Dacă ținem cont și de faptul că regimul se declara oficial ateu și că promova insistent ideologia materialist-dialectică în școli, prezența lui Billy Graham (pentru care Evanghelia era mai presus de orice filosofie, politică sau ideologie) putea fi interpretată ca o intervenție divină subversivă, menită să conteste și să ridiculizeze jumătate de veac de îndoctrinare ideologică.

E de reținut și faptul că, într-un interviu recent[7], pastorul Iosif Țon, unul dintre inițiatorii și semnatarii unei scrisori de protest adresate autorităților și care predica deja din exil (unde ajunsese forțat în 1981) pe unde radio, afirmă că, prin intermediul cunoscuților pe care îi avea în țară, obținea în fiecare seară detalii despre ce se întâmplase în ziua respectivă în turneul lui Billy Graham, iar pe urmă furniza informațiile celor de la Radio Europa Liberă, care le difuzau în buletinele de știri. Trebuie luat în calcul, așadar, și acest efect cumulat al publicității care se făcea vizitei evanghelistului, de vreme ce mulți creștini evanghelici ascultau posturile interzise. Pentru moralul unei populații dintr-un stat totalitar, aceste evenimente în răspăr cu orice politică oficială contau.

Totodată, trebuie adăugat că nici Europa occidentală nu era chiar naivă cu privire la Ceaușescu și intențiile sale. Într-o corespondență la cald, din septembrie 1985 (vizita s-a desfășurat în intervalul 7-17 septembrie), corespondentul Eric Bourne descria destul de lucid și precis situația pentru publicația „The Christian Science Monitor”, exemplificând prigonirea creștinilor cu cazuri concrete documentate (baptistul Constantin Sfatcu – condamnat la închisoare pentru trafic cu Biblii; preotul Calciu-Dumitreasa, recent eliberat la presiuni internaționale – condamnat la 21 de ani de închisoare)[8].

În consecință, chiar dacă în plan extern s-ar putea ca regimul comunist să fi devenit, temporar, ceva mai simpatic pentru opinia publică occidentală, în plan intern, oamenii de rând care au participat la întâlnirile din fiecare loc în care a predicat Graham știau foarte bine că nu au motive să mulțumească Partidului sau „conducătorului iubit”. Ambivalența ce însoțește acest episod de istorie recentă nu poate fi suprimată câtă vreme arhivele documentează fapte și acțiuni, însă mentalul colectiv și istoria personală a martorilor păstrează atmosfera și impactul pozitiv al acelui moment de mare însemnătate simbolică.

Baptist prin apartenență confesională, Billy Graham s-a afirmat ca evanghelist și tele-evanghelist, fiind unul dintre promotorii folosirii mass-media în activitatea de predicare. A predicat în peste 185 de țări, la peste 200 de milioane de ascultători (peste 80 de milioane, după alte surse). Iar prin intermediul materialelor televizate, înregistrate sau radiodifuzate se estimează că mesajul său ar fi ajuns la peste 2 miliarde de persoane.[9]

Născut pe 7 noiembrie 1918, în Carolina de Nord, Graham s-a convertit înainte să împlinească 16 ani. A fost ordinat în 1939, într-o biserică ce aparținea Convenției Baptiste de Sud. Și-a început activitatea de evanghelist[10] în 1947, s-a lansat ca personaj de anvergură internațională în 1949 și a condus peste 400 de „cruciade” (cum le numea el inițial, iar pe urmă le-a schimbat numele în „misiuni”) de evanghelizare până în anul 2005, când s-a retras din activitatea publică din motive de sănătate. Mesajul de adio și l-a rostit în 2013 și a fost transmis de numeroase posturi tv din SUA și Canada. În 1943 s-a căsătorit cu Ruth (d. 2007) și au avut împreună cinci copii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro