Cuvintele care ucid şi zidurile din noi

“Şcoala noastră e o şcoală unilaterală intelectualistă, iar nu o

şcoală educativă, în sens larg. Ea nu ţine seama nici de

realitatea sufletească a copilului şi nici de realitatea socială; de

aceea nu e iubită nici de copii, nici de popor. Ea nu e dorită

de nimeni, ci se impune. Ca urmare, efectele ei sunt minime.”

Gheorghe Comicescu

Merită observat faptul că acei reprezentanţi ai interbelicului care n-au avut neşansa de a trece (ori şi mai rău: a sfârşi) în închisorile anilor ’50 şi nici şansa de a emigra sau de supravieţui celor 42 de ani de comunism au fost, în marea lor majoritate, ignoraţi de media avidă de spectaculosul biografic (fie sub specia tragediei, fie sub cea a reuşitei). Unul dintre aceşti cărturari uitaţi e Gheorghe Comicescu (1892 – 1971), ajuns la un moment dat Inspector General al Învăţământului Normal (adică pedagogic) din România. Unul din lucrurile care-l individualizează printre contemporanii săi sunt studiile făcute (între 1932 şi 1933) – şi încununate cu Un Master of Arts – la Columbia University din New York, ca bursier al Institutului Internaţional al respectivei universităţi. Mărturie a acestui stagiu e lucrarea “Realizări şi tendinţe în şcoala americană contemporană”, publicată în 1935, la Iaşi, la Institutul de Arte Grafice “Brawo”. Comicescu procedează asemeni lui Tocqueville (pe care nu ştim dacă-l cunoştea): vizitează, discută, observă. Cartea lui nu e una care să sintetizeze bibliografii – deşi e evident că omul le parcursese cu atenţie şi aplicaţie (avea un doctorat în filosofie la Viena) – cât, mai curând, o sumă de experienţe în şcolile şi în lumea americană, atât de străină de a noastră în acel timp. Aproape totul deosebeşte învăţământul de peste Ocean (care avea, totuşi, o tradiţie) de cel din proaspătul Regat – în care eram la 14 ani după Unire şi 25 de ani de la reformele lui Spiru Haret. Unul din lucrurile (aparent) pitoreşti care-i atrag atenţia lui Comicescu în vreme ce vizitează o şcoală (i-am zice noi) de cartier din America e faptul că elevii au la îndemână şi folosesc fără nici o reţinere un instrumentar pe care un adult responsabil din Est nu l-ar lăsa pe mâna copiilor: microscoape, diverse instalaţii electrice, truse de experimente chimice, mulaje etc. Vizibil uimit, profesorul român îşi întreabă corespondentul american dacă nu cumva tinerii din şcoală mai şi distrug accesoriile în cauză. Sigur că da, vine răspunsul, numai că cele avariate sunt înlocuite de altele care – de asemenea – sunt puse imediat la dispoziţia elevilor. Pentru că, în chip manifest, acesta e rolul lor: să le servească copiilor ca instrumente de cunoaştere practică: să vadă cu ochii lor şi să facă cu mâinile lor ceea ce manualul le explică în mod abstract. Evident, în spatele acestei generozităţi şi atenţii faţă de învăţăcel e o anumită concepţie asupra educaţiei (în care “a face” contează la fel de mult – sau poate mai mult – ca “a învăţa”, în sensul în care-l înţelegem noi) şi o structură a finanţării şcolii (din mai multe părţi), graţie căreia “consumabilele” sunt înlocuite în permanenţă şi “intendenţa” şcolii e pusă integral în slujba educaţiei (adică a elevului şi a profesorului).

Citind pasajele în care Inspectorul interbelic îşi rememorează uimirea, n-am putut să nu mă întorc în vremurile şcolii mele generale, la vârsta când – se ştie – copiii vor să vadă şi să atingă totul. Îmi amintesc foaia de ceapă cu celule mov la care am stat, încolonaţi, să ne uităm la microscop, mulajul (în mod manifest antebelic) al urechii interioare pe care ni l-a arătat profesorul de biologie, generatorul Van de Graaf la care cel de fizică ne-a reprodus fulgere miniaturale şi vre-o două experimente chimice în care coloram diverse substanţe (lucrând câte doi la un pahar Erlenmeyer). Cam atât. În liceu am făcut “Matematici aplicate în tehnica de calcul”, învăţând algebră booleană şi teoria grafurilor, dar n-am văzut nici un calculator (era unul mare, într-o săliţă de lângă Cancelarie, dar era acoperit tot timpul cu o husă mare cât o prelată). Cunoaşterea noastră era una în întregime teoretică: tabla, manualul, culegerea de exerciţii şi caietul (sau, ca-n butada lui Einstein, creionul şi foaia de hârtie) trebuiau să ne fie absolut suficiente. Microscoapele, la fel ca mulajele (şi diversele făpturi împăiate sau conservate în formol), erau ţinute sub cheie în “Cabinetul de Biologie”, maşinăriile necesare orei de fizică şi suubstanţele de la chimie în dulapuri speciale (încuiate şi ele); până şi hărţile stăteau într-o debara, de unde trebuia să le ducem înaintea orei (de istorie sau de geografie). Atunci, dat fiind şi caracterul nostru năstruşnic, mi se părea normal. Abia meditând asupra paginii lui Gheorghe Comicescu am realizat cât de anormal era – şi încă e – totul în şcoala românească. La trei decenii după mine, fiica mea a avut parte de tot atâtea experimente (dacă nu mai puţine de) câte am avut eu.

Cum se explică această stare de lucruri? Nu trebuie să mergeţi într-o şcoală pentru a înţelege asta: ajunge să intraţi într-un muzeu, o bibliotecă (sau, practic, în orice instituţie publică). La noi, dotările nu sunt făcute pentru un beneficiar direct (elev, vizitator, spectator, om cu probleme administrative), ci pentru a fi acolo (pentru că aşa s-a hotărât “de sus”) şi, de vreme ce trebuie să fie acolo, pentru a fi păstrate intacte (adică ferite de atingerea oricui, fie ea şi vizuală). În lumea noastră tehnica şi exponatele nu se oferă, într-o mizanscenă actualizată, noilor generaţii de public, ci se păstrează – bine închise – în depozit. Ideal ar fi să nu le vadă şi să nu le atingă nimeni. De ce? Pentru că sunt “pe inventar”. Asta înseamnă că, dacă păţesc ceva – şi nu e vorba de distrugere, poate fi şi o zgârietură sau mai ştiu eu ce – “comisia de inventar” le poate “imputa” profesorului, bibliotecarului, paznicului, muzeografului sau cui o mai fi (de regulă un angajat mărunt, de la baza piramidei funcţiilor). Or, pentru un profesor – poate suplinitor – să plătească un microscop sau o maşinărie Van de Graaf (la preţul “de inventar”) e, pur şi simplu, ruina. Aşa că, pe undeva, e de înţeles de ce, oricât de mult ar vrea să le ofere copiilor ceva practic şi de impact, dascălul preferă să ţină “apartura” sub cheie şi să le “predea” nişte formule care, chiar dacă nu ajung la ei, măcar nu-i pot fi “imputate”. Morala acestei stări de lucruri e aceea că şcolile noastre au “dotări” din acestea care vin direct din interbelic: aproape orice “unitate de învăţământ” din România ar putea constitui – rapid – un “muzeu al educaţiei”. Noi nu ne punem – aproape de loc – problema de a înlocui aceste mijloace de cunoaştere (în primul rând pentru că nu le considerăm ca atare), pentru că, ştim bine, “nu sunt fonduri”. La fel cum, la o scară mai mare, nici măcar nu ne gândim la faptul că autostrăzile la care tot visăm nu trebuie doar construite, ci şi întreţinute. În mod absolut coerent cu felul nostru de a fi, atunci când facem listele de cheltuieli ale diverselor “proiecte”, la “consumabile” băgăm topuri de hârtie, pixuri, agrafe şi dosare. Căci – nu? – doar pe acestea le folosim, restul îl păstrăm cu grijă. (Şi, ca un corolar pentru directori şi funcţionari “deştepţi” din Inspectorate şi Minister: deşi nu ştiu, şcolile stau pe o grămadă de bani. Piesele acestea /aparturi, mulaje, hărţi etc./, aparţinând altor epoci sunt – de la Viena către Vest – rarităţi care se vând la preţuri bune. Pe cât sunt de scumpe “pe inventar”, pe atât de nesemnificativ poate fi preţul lor dacă ajung “la casat”. Aviz amatorilor!)

“Inventarul” mi-a amintit o întreagă galerie de cuvinte rostite prin cancelarii şi secretariatele departamentelor: “inspecţie”, “regulament”, “procedură”, “metodologie”, “comisie”, “dosar” şi mai puteţi adăuga fiecare câte ceva din experienţa d-voastră. Acestea sunt cuvinte care ucid. Aşa cum bine vedem, “inventar” e un cuvânt neutru, care nu înseamnă nimic altceva decât o hârtie cu o succesiune de termeni. Dar dacă-l asociem cu “imputarea” (fără ră rostim cuvântul), el capătă o greutate ce striveşte disponibilitatea profesorilor de a face ceva, a elevilor de a învăţa văzând şi atingând, a şcolii însăşi de-a se schimba. Cuvintele acestea sunt exact ca atunci când mergeţi cu părintele la doctor şi, după investigaţii, medicului îi scapă – printre altele – şi banalul termen “neoplasm”. Când ieşiţi afară, strada e aceeaşi, dar nimic nu mai e la fel. Şi nimic nu va mai fi la fel în viaţa celor dragi şi în relaţia d-voastră cu ei. Uităm mereu că – mult mai adesea decât ne-am dori-o – un cuvânt, un singur cuvânt anodin poate ruina totul. De pildă cuvântul “inspecţie”: odată rostit, mediul căruia îi e destinat îşi pierde tot firescul. O “inspecţie şcolară” e o butaforie în care orele sunt regizate până la detaliu, “dosarele falsificate, decorul contrafăcut şi ceea ce e important se desfăşoară la “protocol” şi se măsoară în “atenţii”. Sau cuvântul “metodologie”: el înseamnă – pur şi simplu – că realitatea concretă nu are nici o importanţă, ci trebuie să se “adapteze” unui ucaz “de sus”. “Descentralizarea”, în lumea noastră, nu e nimic altceva decât pasiunea entuziastă cu care se “implementează” “metodologia” “de la centru”. O societate, oricât se crede de evoluată şi antrenată în spiritul civic, poate fi – destul de uşor – terminată cu câteva asemenea cuvinte: “control”, “verificare”, “declaraţie” etc. Cuvinte care rostite calm, cu un surâs ce evidenţiază caninii, au darul de a speria majoritatea oamenilor.

Fireşte că meditaţiile acestea mi-au fost prilejuite de “metodologia” Ministerului Educaţiei cu privire la începutul anului şcolar în condiţiile pandemiei de coronavirus. “Metodologia” aceasta, ca toate metodologiile care se dau la noi, e în bună descendenţă bizantină şi – aş îndrăzni să zic – platonică, deoarece noi trăim cu credinţa că procedurile crează realităţi. Nu avem nevoie de proceduri ca să ne orientăm în realitate (lăsând loc inţiativei “descentralizate”), ci ca să instituim realităţi: de acum înainte, şcoala nu va (mai) fi ceea ce se va petrece prin diversele şcoli ale patriei, ci ceea ce spune “metodologia” că trebuie să fie. Şi, bineînţeles, în raport cu acest trebuie să va fi judecat totul (adică – întorcându-ne la cuvintele care ucid – se vor da “prime” şi “sancţiuni”). Dincolo de această descendenţă filosofică, “metodologia” mai răspunde unei pasiuni funciare a statului român, adică a imensei birocraţii care a înghiţit toate instituţiile (inclusiv educaţia): aceea de a-l desfăşura la nesfârşit pe cum şi de a-l ignora cu desăvârşire pe ce. Avem 60 de pagini care descriu – la limita halucinaţiei, căci fără nici un interes faţă de oameni – cum să se facă cele mai mărunte gesturi ale elevilor şi profesorilor în şcoală (reuşind, de pildă, performanţa de a formaliza în “itemi” precişi mersul la toaletă), dar, în şase luni, nimeni nu pare a se fi gândit ce altceva (decât platitudinile cu care suntem obişnuiţi) s-ar putea face în condiţii de criză (şi cu perspectiva aproape certă a întoarcerii la online).

În vară, fiica mea a dat Bacalaureatul. Din lista temelor la Română, singurul text deosebit de ceea ce am avut eu în urmă cu exact 30 de ani a fost “Maitreyi” a lui Eliade. În rest, totul era identic. Atenţie, nu doar roamnele, ci şi poeziile: “Luceafărul”, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, “Plumb”, “Riga Crypto şi lapona Enigel” (şi, dacă nu se stricau vremurile, “Leoaică tânără, iubirea”). E cel puţin bizar să constaţi că, după trei decade, avem în programă exact aceleaşi poezii. Ce să înţelegem de aici? Că gustul cititorilor e stabil pe intervale atât de mari? Că literatura română nu are nici un fel de alte opere cu care să le înlocuiască pe cele făcute vreme de decenii la clasă? Sau – pur şi simplu – că pe nimeni nu interesează acest aspect şi, în ciuda manualelor aşa-zise “alternative”, “piesele” au rămas aceleaşi pentru a nu brusca habitudinile celor ce predau în şcoli şi corectează la examene? Dar măcar mai corectează? Sau după o jumate de veac de “Lapona Enigel” văd direct pe pagină dacă sunt “elemente biografice”, “intenţia autorului”, “figuri de stil” şi “comentarii critice”? Ce-ul elevului, ceea ce a avut el de spus în contactul cu poezia nu interesează pe nimeni. Dar – în mod straniu – nu interesează nici ce-ul literaturii române, redusă la zece romane (şi ele aceleaşi de pe vremea mea) şi tot atâtea poezii. Imaginea ce-i rămâne tânărului ce trece prin această programă e aceea a unei literaturi (şi, prin extensie, culturi) vetuste, ruptă de orice realitate, o jonglerie cu vorbe mari şi “figuri de stil”, ce nu-i spune nimic despre lumea lui, despre experienţele vârstei şi despre lungul drum al înţelegerii de sine pe care-l parcurg toţi oamenii. Mă miră faptul că nimeni nu observă această culme a aberaţiei: faptul de a folosi o tehnologie ultrasofisticată (cea dedicată “şcolii online”) pentru a învăţa aceleaşi stereotipuri ca acum 30 de ani. E ca şi cum – cu o expresie trivială din alte timpuri – am construi navete spaţiale ca să batem cuie.

N-am auzit – din martie şi până acum – pe nimeni care să propună un alt fel de-a face şcoală, în vremea pandemiei. De pildă, cu elevi care stau acasă şi sunt încurajaţi să caute prin biblioteca părinţilor sau a bunicilor şi să confrunte, între ei, textele citite. Cu dezbaterea foiletoanelor şi, în unele cazuri, a textelor pe care le citesc ei înşişi – fără nici un îndemn – online. Eventual cu vizitarea şi comentarea câtorva bloguri literare sau a revistelor cu pdf-ul disponibil. Nimeni nu pare a se fi gândit să ia în serios poeziile recitate sau puse pe muzică de pe youtube, filmele ecranizate şi, cu atât mai puţin, literatura universală care poate fi găsită într-o mulţime de formate (audiobook-uri, benzi de desene animate, filme propriuzise şi de animaţie). Nimănui nu pare a-i fi trecut prin cap că ştiinţele naturii pot fi – foarte bine – făcute pe documentare (“Cosmos”-ul lui Carl Sagan sau cel al Neil deGrasse Tyson putând fi de mai mare impact ca orice manual) ori, de ce nu, pe filme de aventuri sau science-fiction. Că muzica şi desenul nu trebuie scoase din şcoală, ci pot fi făcute cu audiţii şi călătorii virtuale prin muzee. Ba chiar şi latina poate fi învăţată mai uşor cu textele juxtalineare şi Google translate-ul. Dincolo de toate acestea, cel mai ciudat e faptul că nimeni nu s-a gândit că elevi şi profesori pot fi împreună – chiar şi-n aceste timpuri de încercare – în căutarea comună şi în bucuria de a-şi împărtăşi reciproc lucrurile descoperite. A propos, ce-ar fi ca – odată pe săptămână – fiecare elev să caute pe internet şi, apoi, să dezbată în clasă ultimele descoperiri din domeniul terapiilor pe care le aşteptăm cu toţii pentru a scăpa de virusul ce ne limitează viaţa? Ar îmbina educaţia (ştiinţifică) cu aventura şi, cine ştie, poate ar crea pasiuni şi destine.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro