dar despre porumbei, ciori, cormorani… putem vorbi?

La întrebarea asta – aparent retorică, în realitate autoinvitație – anticipez un răspuns sub formă de mormăire-n barbă. Un fel de „hai, bine”, „merge”, „dă-i drumul”, „zi”… Acela gen „oare cu ce ne mai freci/deranjezi astăzi” ar pretinde prea mult efort bucal, și parcă-l văd pe tipul supraponderal căreia i-ar putea ieși dintre buze considerând instant c-ar fi prea lung sau ostenitor, așa că mai degrabă s-ar mulțumi să pufăie scurt fără nici măcar a-l mai formula-n gând de-o propoziție. Fapte și fleșuri pentru care și pornesc aproape abrupt.

Din mizantropie (frustrări ori antipatie față de semeni), unii își fac din animalele de companie obiect și sursă de tandrețe, iubire și milă, sensibilitate, omenie. Unii-au ajuns să se chiar mărite (poate însoare) cu animăluțul adorat/favorit, deși mai degrabă demonstrativ, ori măcar pentru a nu-și lăsa averea pe seama statului ori a nevrednicelor rude. Cazuri rare și amuzante, bifabile fără a face mare caz. Cazul care merită analizat și priceput cu seriozitate e acela aparținând unor majorități (ori minorități mult mai consistente și proxime social), pentru care animalele de casă ori de companie devin proprietate, colecție numerică posesivă, trebuind să le arate stăpânilor recunoștință mai ales prin supunere absolută, prin tumbe sau bucuria bietelor lor reflexe de a primi și executa ordine, prin calitatea de jucării. Majoritate umană în sânul căreia domesticirea și pasiunea față de animal e uneori identificabilă cu autoritarismul, cu beția superiorității, a dominării și a poruncirii, cu patologia dominației crâncene, cu sadismul temperat pe sub mască. Și-adesea cu abuzul devenit uz presupus consimțit.

Așadar, se poate și mai rău. Precum atunci când îți absolutizezi nefericirea personală și-ți generalizezi acreala intimă și mentală întinzând năvoadele lor fetide peste bietele animale. Sadismul efectiv este proxim oricărei firi needucate, necivilizate, neumanizate atent și din vreme, adică din cea mai fragedă pruncie. Cu un asemenea infantilism necizelat la baza subconștientă a personalității unii își bat familia demonstrativ și didactic, iar pe animalele de povară și transport le troznesc cu bestialitate. Iar când familia-i părăsește iar copiii-s mari (mari șanse să-și bată la rându-le proprii părinți), nenorociții seniori rămân să-și chinuiască barbar doar sclavele animale rămase în bătătura curții.

Și mai există și „alții”, care se-abțin să-și omoare caii, câinii și pisicile proprii, împușcând cu arme și permise legale bietele mamifere și păsări sălbatice, adică cele aparținând numai lui Dumnezeu și astfel neprotejate. Spre deosebire de măcelarii de profesie, care-și fac treaba cruzimii foarte discret, cu modestie și rușine, fără să-i știe nimeni, fără să se expună (cu toate că meseria lor e de maxim folos public), ucigașii pasionali de animale și păsări sălbatice care se numesc vânători pretind stimă și respect, se impun cu panaș și trufii (înspre a fi considerați printre cei mai demni dintre pământeni), se expun prin poze, cupe, decorații și publicitate cum domină ei de draconic peste leșurile celor mai nevinovate și libere vietăți. E felul lor de-a se resimți Cineva, de-a se crede preaputernici, de-a se da mari.

În articolul anterior am povestit câteceva despre mamifere (umane și animale), despre vânători, lăcomie, abuz, aroganță, cruzime, cinism. Ba mai mult, printre rândurile comentatorilor m-am certat cu un anonim care reprezenta clanul vânătoresc cu-n glas pe cât de oficial și protecționist, pe-atât de demagogic și autoritar. Printre alte multe i-am zis că prefer să-mi fie milă de amărâtele vietăți omorâte de ei, nicidecum de ei înșiși. Nepricepând (caii sălbatici n-au șa, deci n-ai ce bate), omul a zis că nu-mi cere nimeni milă. Cum să-i mai spui că subiectul expresiei nu-l privea deloc, ori că mai degrabă exact de-așa ceva ar avea nevoie, dat fiind că, precum pe politrucii aroganți, o majoritate consistentă de lume îi privim cam cu greață și silă. Oricum, nu utilitatea ocazională a vânătorilor am negat atunci, ci-am certat doar plăcerea ucigașă care-i motivează intim, bestialitatea ce stă în spatele scuzei pedepsirii de dăunători, tentația și jubilația exterminatoare, iluzia superiorității. Cât despre nefericitele animale victimizate abuziv, atunci am pomenit doar câteva mamifere. Ba le-am și pozat. (Aviz privitorilor: nerecomandabile inșilor finuți ori sensibili!)

Într-un comentariu adiacent textului respectiv, o doamnă și-a exprimat atitudinea negativă cu privire la ciori și porumbei (ale căror „zgomot și mizerie” o oripilează), împărtășindu-ne și o foarte neplăcută experiență personală. Trecea pe sub un tei înalt (preciza dânsa, inclusiv dând adresa locului), în care-și făcuse cuib o cioară; iar zburătoarea a atacat-o înfigându-și de două ori ghearele în capu-i personal, zgâriind-o și-acoperindu-i fața cu sânge. Incident grav pentru sinele femeii, posibil de-a o marca pe viață, dar nu el însuși capabil de-a genera o fobie inconturnabilă, ci numai mintea și hipersensibilitatea umană. În general, fără o minimă „muncă cu sine”, fără explicații educate și o rearanjare a fondului emoțional, după asemenea experiențe înfricoșătoare oamenii stochează și alimentează o mare rezervă de resentiment și agresivitate, gata oricând să irumpă vindicativ împotriva oricărui factor care le reamintește evenimentul șocant, gata să interpreteze exagerat și eronat orice semnal cât de minimalist similar, declanșând riposte ori cel puțin orbitoare și furibunde furii. Grație fragilității mentale și emoționale, ne putem distruge singuri mult mai mult decât ne distrug factorii externi. Victime ale unor mărunte accidente pot reacționa exagerat chiar și în preajma unor viitoare amenințări imaginare, ale unor suspiciuni gratuite. E cazul fobiilor iraționale din copilărie, păstrate toată viața doar din pricina unor sugestii sau impresii niciodată refiltrate emoțional și rațional. Ca în cazul doamnei noastre atacată de-o cioară, poate fi inutil să explici calm, rece și distant că bietul animal se comportase așa deoarece, pe de-o parte trebuia să-și protejeze cuibul și progenitura, pe de-altă parte știa că majoritatea covârșitoare a oamenilor suntem răi de tot și ostili. Cum tot neconsolant poate fi să explici unui ins speriat că o pasăre atacă exact după chipul și asemănarea oamenilor, cei care lovesc o ființă inferioară fără să stea pe gânduri, fie din prejudecata absurdă a dușmăniei pricăjitelor animale, fie din prevenție închipuită/fictivă, fie (poate mai ales) din răutate pură. La vremea respectivă am răspuns plângerii doamnei „cu maximă empatie și profundă părere de rău”, adăugând că „mai că-mi vine a-mi cere scuze pentru gestul necugetat al ciorii”, atacul datorându-se faptului că pasărea o va fi „confundat cu majoritatea umană, atacatoare și inumană”. Consolant sau nu, i-am transmis și că incidentul dânsei era rarissim, „de 1 la 3-4-5 milioane de locuitori, mult mai mulți oameni fiind omorâți de tencuielile clădirilor vechi și sfârtecați rău de câinii care vagabondează pe lângă parcuri”.

Cât despre „mizeria și zgomotul” porumbeilor și ciorilor (alt aspect menționat de aceeași comentatoare), am asigurat-o că tot noi oamenii suntem de vină. O dată, am contribuit la transformarea porumbeilor în vesele și vivante decorațiuni urbane, uitând că de milenii înaintașii noștri îi foloseau ca pradă gastronomică, ca producători de îngrășământ natural, ba chiar folosind găinațul și drept ferment alcoolic. I-am semidomesticit pentru a profita de ei drept curieri poștali, apoi pentru sportul frumuseții lor fizice, al colecțiilor de paradă sau expoziție, ca și drept ținte de tir și mai ales pentru vânătoarea furnizatoare de cărniță gourmé. I-am semidomesticit drept ornamente urbane, drept victime ale milei și pomenii noastre dătătoare de sentiment de superioritate și de importanță (amor propriu specific uman), făcându-i dependenți de hrănirea noastră artificială. Tot timpul, altminteri, porumbeii și turturelele s-ar fi descurcat foarte onorabil în sălbăticia lor firească, în câmpurile și păduricile din jurul urbelor. Acum, înmulțiți exponențial, îi hrănim la orice colț de stradă, făcându-i dependenți de zahărul din covrigii și cartofii prăjiți. Acu câțiva ani am dat peste un fost amic din tinerețe care certa-n plină stradă primăria, fiindcă distrusese toate spațiile verzi din jurul statuilor de la Universitate (cu ocazia pavării pietroase a-ntregii zone), lăsând zburătoarele fără sursa scormonirii după rădăcini, râme, muște, furnici. Drept pentru care el însuși se deplasa zilnic cu troleul, poposind și aruncând pumni de grăunțe chiar pe asfaltul străzii, pe trotuarul Universității și-al Librăriei Eminescu, determinând bietele păsări să se-ngrămădească printre picioarele trecătorilor și printre roțile de mașini, așadar stânjenind circulația și expunându-se bruștei stâlciri sau storciri. Gestul lui mi-a părut iresponsabil, compasiunea lui, deplasată ori strâmbă, bunătatea-i, absurdă. Dar ce să-i faci, nu-l mai văzusem pe individ de două decenii, toți îmbătrânim în chip diferit…

Unii concetățeni îi pun pe porumbei pe-același plan cu șobolanii și carcalacii, considerându-i dăunători. Nu m-ar mira ca într-o foarte proastă bună zi cineva să găsească vreun microb sau virus gripal și-n ăștia, declanșând o isterie, panică și decizii exterminatoare ca din când în când pentru orice găini, pentru lilieci, ciori, pescăruși, cormorani. Acest război este previzibil; anticipându-l poate fi evitat.

Fără a fi deloc columbofil sau veterinar, mă hazardez a opina cum că porumbeii urbani, totuși, și-au păstrat suficient de mult instinct și temperament sovaj. Atât între regnuri cât și-n interiorul propriei specii încă dețin genele necesare pentru a fi decusine adaptabili și reintegrabili în ce mai poate fi considerat natură. De i-ai privi atent în perioada de rut, cuibărit și clocire, luptele pentru parteneri și teritoriu sunt crâncene, ucigașe, canibale, fiindcă în ciuda spațiilor umane mereu noi și generoase încă dețin o agresivitate în contrast deplin cu candoarea pașnică pe care le-o acordăm privindu-i superficial și rămânând dependenți de-o mitologie și simbolistică antică. Iar de le-ai observa semenii din mediu forestier te-ar uimi viteza cu care pot zbura, plonja și cârmi autoprotectiv, evitând orice prădători aerieni. Ar trebui doar să-ncetăm a-i mai hrăni pe cei urbani cu mâna proprie, așa forțându-i să ia urma ciorilor care vin în oraș doar pentru a dormi nocturn, obișnuindu-se cu colectarea de hrană, naturală și adecvată lor, cu prețul abandonării orășenescului sedentarism și a deprinderii de-a zbura doar rar, scurt și leneș.

Până una-alta, lumea s-a obișnuit cu găinațul stradal al porumbeilor comunitari, nici guguitul și cârâitul lor nederanjându-ne, destul de puțini plângându-se în mod special sau specific contra zgomotelor lor. Problema murdăriei, mirosului și zarvei a ajuns pusă pe orice tapet cu deosebire odată cu amplificarea invaziilor serale și matinale ale corbilor. Corbi sau două specii de cioară, animale mult mai inteligente, capabile de foarte multe operații cognitive, mnezice și strategice, de acte și fapte de ingeniozitate, de spectacole aeriene complexe, fascinante. Cu privire la corbi și ciori chiar toți elevii de actuală școală primară nu mai cred în superstiții morbide, știind că a lor înmulțire tot nouă oamenilor ni se datorează, explozia deșeurizării și îngunoirii de peste tot, de către toată lumea, oferindu-le păsărilor sursa alimentară simplă și sigură, infinită. Tot obligatoriu de știut devreme fiind și că le-am distrus tuturor habitatele naturale. (Vezi măcar și crucește-te de fantastica restrângere a pâlcurilor de pădure din toată Muntenia, ca și de tăierea tuturor copacilor seculari de pe marginile drumurilor doar pentru ca fostele câmpuri, azi parcele de cartier rezidențial, să aibă frumoase trotuare, podețe, rigole și borduri de beton brut.) Cu populara aruncare a gunoaielor menajere peste tot, cu multiplicarea și cu distrugerea locurilor de cuibărit și cu exterminarea prădătorilor care țineau în șah firesc înmulțirea zburătoarelor, ciorile și-au făcut din parcurile urbane și comunale hotelul preferențial pentru adormit.

Însă, pomeneam deja, spectacolul apropierii hoardelor de ciori de departe, către seară, carnavalul adunării și organizării lor, prin rotocoale doar aparent haotice, repetate, pe deasupra unor cartiere (cel de deasupra Palatului Parlamentului sau al Intercontinentalului este cel mai cel!), apropierea în megastoluri de parcuri (Cișmigiul constituie, din când în când, preț de luni de zile, unul din cele mai fascinante priveliști), setul de noi rotiri, selecții și organizări de clanuri și comunități urmat de așezarea, croncănirea și lenta adormire calmă, peste noapte, merită mai degrabă apreciere. Șou aerian, cu acrobații și balet spontan, gratis. Repetat în ordine inversă și în zorii zilei, când păsăroaiele decolează, planează și plonjează, se reorganizează rotativ, se ușchesc.Citeste continuarea pe Contributors.ro