David Bowie: Moartea unui om, in rolul unui extraterestru

În mai puțin de o lună, lumea muzicii a pierdut două figuri legendare. Lemmy, bassistul și compozitorul principal din Motorhead, și David Bowie. Ambii au creat piese care vor rezista în timp, și albume care au schimbat viețile ascultătorilor, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Cei doi au avut personalități larger-than-life, le-au văzut și făcut pe toate, și în cazul lor asta a eclipsat cariera muzicală. Unul e recunoscut pentru stilul lui nonconformist, anduranța extraordinară la alcool, țigări, droguri și un stil de viață care poate fi descris cel mai bine ca o petrecere interminabilă, iar celălalt e David Bowie. Cazul lui e un pic mai special.

Producătorul britanic a declarat la un moment dat că: „Eu sunt un colecționar. Colecționez idei și personalități”. E important să ne amintim asta atunci când ne gândim la cine a fost el cu adevărat. Dacă aruncăm o privire superficială asupra persoanei David Bowie, ajungem la concluzia că rujul, perucile, peticul pe ochi, hainele excentrice și imaginea androgină sunt pur și simplu accesorii menite să accentueze statutul lui de „pop star”. În realitate, e vorba despre un om care a încercat toată viața să se cunoască pe sine, și locul lui pe Terra.

Ca să înțelegem asta trebuie să ne uităm la modul în care își crea muzica. Pentru mine, David Bowie nu a fost un cântăreț cu un talent nemaîntâlnit, sau un chitarist remarcabil. Nici măcar un scriitor foarte bun. Dar a fost un producător deosebit. Cuvântul „producător” are definiții diferite în industria muzicală. Un producător poate fi ăla care compune o piesă pe laptop, care vine la studio și îi spune solistului să cânte „mai sus” sau „mai jos”, adună muzicieni pentru un proiect, schimbă structura unei piese sau mixează instrumentele în faza finală a înregistrărilor. David Bowie era genul de producător-artist, care își alegea muzicienii în funcție de cum credea el că ar trebui să sune ideile lui în momentul respectiv. E motivul principal pentru care albumele lui sună atât de diferit.

Pe „Hunky Dory”, a colaborat cu Rick Wakeman, clăparul celor de la Yes, o formație cu renume în scena prog-rock-ului, și cu Mick Ronson, care a reuști să scoată exact sunetul de chitară pe care îl dorea David la vremea respectivă. După ce s-a săturat de rock, a plecat în Statele Unite ale Americii, pentru că a vrut să facă un album de soul. L-a luat pe Luther Vandross, care era încă la începutul carierei, Carlos Alomar și John Lennon pentru „Young Americans”. A trecut la Brian Eno, cel mai mare nume din muzica ambientală, și Robert Fripp, principalul compozitor din King Crimson, pentru „Low”, „Heroes” și „Lodge”, fiind influențat de Krautrock. Riff-ul din „Lets Dance” a fost creat de Neil Rogers, membru din trupa Chic, care a dominat scena disco din anii 70. Lista colaborărilor, și a stilurilor pe care le-a abordat, poate continua.

A avut o ureche aparte, caracteristica principală a unui producător bun. A știut exact ce vrea să audă din partea muzicienilor care lucrau la un proiect, și a știut cum să comunice ideile lui în așa fel încât intrumentistul să poată reproduce perfect sunetul pe care a vrut să-l audă. Nu a fost mulțumit niciodată cu un stil anume. Întotdeauna a fost considerat un artist pop, dar asta e doar pentru că într-o vreme rock-ul era pop. Nu trebuie să uităm asta, mai ales într-o perioadă când e înjositor să încadrezi un artist la categoria „pop”.

Această căutare a sinelul nu a fost exprimată doar prin muzica pe care o făcea. El punea mare accent și pe imaginea pe care voia să o promoveze publicului. Spunea la un moment dat că el e catalogat de oameni la fel ca un actor de la Hollywood. Dacă vezi multe filme cu X, crezi că știi cum e el în realitate. În anii 70 a fost Ziggy Stardust, un extraterestru, un androgin, un introvertit, un bisexual. Apoi a revenit la imaginea de vedetă pop, odată cu venirea deceniului optzecist. A experimentat din nou în anii 90, apoi a dispărut din imaginea publică, revenind în 2013 cu albumul „The Next Day”. În videoclipul pentru „The Stars are Out Tonight”, apare în rolul unui om retras în mediu rural, care trăiește o viață simplă, modestă, și banală. A lăsat în urmă haosul care vine cu celebritatea pentru un pic de liniște. Dar nu pentru mult timp.

David Bowie a vorbit de mai multe ori de-a lungul carierei lui despre nihilism. E o ideologie cu care s-a luptat constant. E de înțeles. Atunci când cauți un sens în viață, o să te lovești de multe ori de sentimentul că nu există așa ceva. După ce am auzit de moartea lui Bowie am reascultat ultimul lui album, și sunt sigur că s-a lămurit în privința nihilismului. Blackstar e, la fel ca toate materialele lui discografice, o încercare de autocunoaștere. O ultimă încercare. Și din nou, nu a făcut-o singur, fiind ajutat de saxofonistul Donny McCaslin și co-producătorul lui, Tony Visconti, partenerul lui cu care a colaborat peste 40 de ani.

Știa că va muri de cancer. S-a luptat cu boala timp de 18 luni. Și cu toate astea, nu e un album în care capitulează. Experimentează și prezintă moartea într-un mod artistic. E swansong-ul lui, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nimic nu are sens, atunci existența albumului, un cadou de despărțire adresat fanilor, nu e justificată.

Personalitatea multifațetată a artistului nu a fost doar de dragul de a părea original, cu toate că multă lume a văzut în Bowie un om care a promovat întotdeauna ideea de a fi diferit. E o „agendă” apreciată, și pe bună dreptate, dar e doar pe jumătate adevărat, pentru că e un produs secundar al încercărilor lui de a trăi așa cum a crezut el că trebuie. A vorbit pentru toți outsiderii din societate, pentru că s-a recunoscut în ei, și-n fiecare om, de altfel. Cu toții suntem în același joc, doar că nu avem cu toții curajul să ne definim existența. El a încercat asta.

E cea mai bună lecție pe care o putem lua de la el. Să mergem pe calea cunoașterii de sine până la final. Și să o facem după regulile noastre. El nu a fost cu nimic mai special decât oricare alt om. Nu a fost de pe altă planetă, nu a fost un extraterestu, așa cum se tot vorbește despre el. A fost exact la fel ca noi. Problema e că noi nu suntem ca el, deși cu toții putem fi David Bowie.

Bowie a fost un artist care a vrut să se descopere, prin reîncarnări succesive. Acum a ajuns la capătul căutării. La o reîncarnare absolută. După o viață întreagă în care a luat bucăți din mai multe părți, moartea le-a unit pe toate. Așa cum va fi și pentru noi.

Marius Ghenț este critic de muzica. Scrie pentru VICE Romania si Kiss FM. Contul sau de Facebook