De ce-ar fi bine ca Marea Britanie sa paraseasca Uniunea Europeana

Idei cheie:

• Londra va ţine „captivă” Uniunea Europeană în anii următori şi va bloca orice avans al proceselor de integrare europeană şi consolidare a guvernanţei supranaţionale;
• Niciun proiect de nou tratat comunitar nu mai poate fi astăzi luat în considerare, cu Marea Britanie în calitate de stat membru (veto garantat);
• Prin concesiile repetate pe care le-a solicitat încă de la momentul aderării, Londra doreşte să se profileze ca membru special al Uniunii, exceptat de o parte tot mai consistentă de obligaţii cuprinse în acquis-ul comunitar;
• Fără întărirea politicilor comune fiscale şi bancare precum şi a disciplinei bugetare, respectiv fără transferul sporit de competenţe decizionale la Bruxelles (unde fiecare stat este reprezentat, în funcţie de ponderea proprie), moneda Euro şi Uniunea Europeană în ansamblu nu vor putea supravieţui pe o piaţă globală tot mai competitivă, iar dezintegrarea europeană devine un scenariu plauzibil;
• Referendumul de ieşire din UE, de la orizontul anilor 2015-2017, prin care conservatorii britanici ameninţă Bruxelles-ul şi abordează totodată „concursul euroscepticilor” de pe piaţa politică internă, ar fi foarte bine să fie într-adevăr organizat şi să reuşească;
• Prin ieşirea Londrei de la masa deciziilor europene, situaţia se va clarifica în ambele sensuri: Marea Britanie nu va mai putea transfera „responsabilitatea politică” a dificultăţilor economice interne asupra Bruxelles-ului şi imigranţilor est-europeni, iar Uniunea Europeană nu va mai putea invoca rezistenţa Marii Britanii cu privire la lipsa reformelor considerate necesare;
• O viitoare generaţie va aprecia ce „cale” a fost mai bună pentru proprii cetăţeni, pe baza performanţelor comparative: „calea insulară” sau proiectul unificării (federalizării) Europei, ultimul apărând deocamdată ca nerealist politic, deşi teoretic necesar.

Marea Britanie nu se numără printre membrii fondatori ai Uniunii Europene. În anii ’50, la momentul dezbaterilor cruciale privind înfiinţarea comunităţilor europene de către şase state continentale în frunte cu Franţa şi Germania, Londra s-a opus virulent integrării, nedând nicio şansă proiectului european nascent.

S-a alăturat până la urmă pieţei comune pe 1 ianuarie 1973 (împreună cu Irlanda şi Danemarca), pe fondul unei severe crize economice interne, care a făcut ca Londra să apeleze în perioada respectivă la ajutorul Fondului Monetar Internaţional, la fel ca ţările în curs de dezvoltare de pe alte continente. „Soluţia insulară” nu mersese prea bine. Comunităţile europene da, chiar şi fără „aportul” politic şi economic al britanicilor.

Cât a fost preşedintele Franţei, Charles de Gaulle s-a opus, prin veto-ul la care avea dreptul, aderării Marii Britanii, pe motivul că va uzurpa construcţia europeană. Imediat după plecarea sa din funcţie, la sfârşitul anilor ’60, Marea Britanie a început negocierile cu Bruxelles-ul, deja cu cereri insistente de concesii în agricultură şi în alte domenii, finalizând procedurile legate de tratatul de aderare în 1972.

Mai târziu, în 1985-1986, Margaret Thatcher avea să producă mari dificultăţi la negocierea şi semnarea Single European Act (în vigoare din 1987), practic noul tratat comunitar, cerând şi obţinând noi concesii, deci un statut de membru special al Uniunii Europene, statut care va fi menţinut şi în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993. Tratatele de la Amsterdam (în vigoare din 1999), Nisa (2003) şi Lisabona (2009) au continuat tradiţia inaugurată de primele concesii, acordate chiar de la început Marii Britanii. La fel de adevărat este că şi alte state, urmând precedentul britanic, au început să solicite exceptări şi clauze separate.

Relaţia Imperiului Britanic cu Europa continentală a fost dintotdeauna una complicată, condusă de o tactică a angajamentului minim, cu multe feţe, şi, de ce să n-o spunem?, profund ipocrită. „Perfidul Albion”, cum l-a numit poetul francez Augustin în 1793, are fără îndoială merite imense în dezvoltarea culturii, ştiinţei, tehnologiei şi patrimoniului european istoric, incluzând tradiţia capitalistă şi liberală a industrializării, respectiv a limitării puterii guvernământului şi avansului modernităţii din secolele XVII-XIX. Dar jocul politic în raport cu Europa a fost de multe ori duplicitar iar reflexul perspectivelor diferite de raportare (când europeană, când non-europeană) a politicienilor britanici, în funcţie de context, urcă pe scara istoriei până astăzi.

Europeni dar totuşi altfel, globalişti când e vorba de expansiunea intereselor comerciale dar protecţionişti când e vorba de propria economie, dacă s-ar putea cu beneficii maxime de apartenenţă la club dar fără asumarea de costuri comune, vizând permanent accesul neîngrădit la piaţa comună (acum de 500 de milioane de consumatori) dar şi conservarea privilegiilor proprii, britanicii au devenit, politic vorbind, marea piedică în calea unui nou tratat al Uniunii Europene, care ar consolida guvernanţa europeană şi instrumentele politico-economice de menţinere a monedei Euro.

Nesemnarea compactului fiscal din 2011 şi opoziţia vehementă faţă de proiectul uniunii fiscale şi bancare sunt indicii destul de clare pentru calvarul care va urma, în continuarea demersurilor de integrare europeană, dacă Marea Britanie nu va părăsi cât mai curând Uniunea. Bun, e posibil ca până atunci Scoţia să aleagă ieşirea din Marea Britanie, la referendumul naţional pentru independenţă din septembrie 2014.

Fără a fi deloc anglofob (dimpotrivă), recunoscând contribuţia magnifică a civilizaţiei britanice la ceea ce este astăzi lumea modernă şi modelul democraţiei liberale în care dorim să trăim, pot doar să observ că, din păcate, discursul politic britanic actual a devenit incompatibil cu proiectul Europei integrate. Ţările mijlocii şi mici din Europa, şi cu atât mai mult cele din regiunea noastră, nu au, probabil, o perspectivă mai sigură (în măsura în care ceva mai este astăzi sigur…) decât în cadrul unei Uniuni Europene consolidate. Pentru noi, un alt drum este deocamdată de neconceput. Lumea se îndreaptă spre o concentrare a puterii şi influenţei în jurul câtorva poli de decizie şi acţiune politico-economică: Statele Unite, Uniunea Europeană, China şi Asia-Pacific, Rusia şi zona ei de influenţă post-sovietică etc. Unde am putea fi?

Dezintegrarea Uniunii Europene ar fi catastrofală pentru statele europene „periferice” (sudice sau central-est-europene), care nu dispun de bogăţie acumulată istoric, de resurse strategice, de suport şi lobby extern bine poziţionat sau de putere efectivă (fie „hard”, fie „soft”, de care vreţi) suficientă pentru a supravieţui, izolate, în sistemul relaţiilor internaţionale. Nu oricine îşi permite luxul de a urma modelul elveţian. Lumea multipolară actuală obligă la afilieri strategice, cu opţiuni şi angajamente pe termen lung. Este motivul pentru care nici România, nici multe alte state din aceeaşi categorie, nu pot susţine „scenariul britanic” minimalist asupra Europei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro