De ce predarea religiei in scoli submineaza credinta

Probabil că, la noi, nici un subiect nu e mai delicat decât chestiunea predării religiei. În privința corupției, lucrurile sunt clare: toată lumea o condamnă și (aproape) toți cei ajunși în poziții unde o pot practica o practică spontan, plini de elan, cu o înzestrare ai zice înnăscută pentru furtișag. În alte privințe, n-avem convingeri ferme – politica e o scenă pentru personaje, nu pentru idei, iar interesul național, un fel de plastilină. Chestiunea predării religiei este cea care scindează cu adevărat societatea românească. Motivele sunt de ordin cultural-istoric, dar și conjunctural-politic și pecuniar, însă aici nu motivele unei alegeri ne interesează, ci consecințele ei.

Din perspectivă strict laică, odată ce-ai acceptat prin constituție că avem un stat laic, discuția e încheiată. Pentru că libertatea religioasă e garantată de aceeași constituție, religia poate fi, desigur, predată în școli confesionale, dar în învățământul public n-are ce căuta. E o perspectivă tranșată, dar formală și prea comodă, fiindcă anulează discutarea problemei de fond: ce sens ar avea predarea religiei încă din clasele mici, așa cum se face la noi, fie și opțional?

Dezvoltarea minții

Există, cred, două neajunsuri ale introducerii religiei ca materie încă din clasele mici. Unul se leagă de coerența ansamblului cunoștințelor predate. Nu poți să afli la ora de religie că Dumnezeu l-a făcut pe om, iar la biologie, puțin mai târziu, că omul, împreună cu toate celelalte ființe, e rezultatul unui proces îndelungat și complex de selecție naturală. (Motiv pentru care darwinismul a și fost cu ani în urmă exilat din școli – asta ar fi singura explicație.) Copilul va simți inevitabil că profesorii îl mint, și fie va accepta minciuna, cu consecințe mult mai grave decât își închipuie diriguitorii învățământului, fie va tranșa cumva dilema, alegând să ignore o parte sau alta din ce i se predă, cu consecințe iarăși grave pentru prestigiul școlii. Fie un soi de schizofrenie, fie revoltă. Și nu numai biologia creează dificultăți, ci toate științele naturii.

Aici mai intervine un lucru, în general neînțeles: chiar dacă sunt la prima vedere eterogene, cunoștințele științifice formează un corp unitar, au în comun metoda științifică: avansezi o ipoteză, deduci consecințe ale ei, testezi consecințele și fie ipoteza devine plauzibilă, fie o elimini și cauți alta. În formarea gândirii raționale, deprinderea acestei metode joacă un rol crucial. De asta e importantă predarea matematicii și a științelor naturii, iar nu neapărat pentru cunoștințele pe care le capeți și, de cele mai multe ori, le uiți imediat. Grav nu e faptul în sine de a crede că Soarele se învârte în jurul Pământului – dacă nu te ocupi cu astronomia, nici nu contează în viața ta –, gravă e incoerența imaginii pe care ți-ai făcut-o despre lume, absența reflecției critice asupra datelor pe care le afli, precaritatea gândirii raționale din spatele ei. Repet, cunoștințele ca atare (de matematică, biologie, chimie, fizică) sunt aproape irelevante pentru cariera ta viitoare, important e că, dobândindu-le, gândirea coerentă a prins viață în mintea ta, iar această gândire își va pune amprenta asupra ta, indiferent ce drum vei alege mai târziu.

Al doilea neajuns ține de caracterul fatalmente dogmatic al predării religiei, cel puțin în clasele mici. Oricine a avut de-a face cu copii s-a lovit de șirul întrebărilor „de ce?”. E punctul în care un copil poate fi în mod decisiv stimulat sau inhibat. Pentru nimeni nu e simplu să facă față acestor întrebări, dar mi-e cu desăvârșire imposibil să-mi închipui că un profesor-preot, fie el cât de educat și de inteligent, ar putea, rămânând în cadrul dogmei, să stimuleze curiozitatea unui copil. Iar dacă iese din cadrul dogmei, la ce bună predarea religiei? Ar putea fi înlocuită cu orice altceva. Cred că la noi e mult subestimat rolul curiozității. Nici o judecată, fie ea cât de torturată sau de subtilă, nu mă va convinge de compatibilitatea dintre dogmă și curiozitate.

Gândirea rațională și curiozitatea sunt elementele esențiale prin care un copil se deschide spre lume. Sub autoritatea școlii publice, ambele sunt inhibate prin catehizarea timpurie.

Credința

Nu la perpetuarea unor practici și superstiții mă refer, ci la căutarea veritabilă a transcendenței – iar în punctul ăsta mă despart pesemne de mulți dintre cei care mă vor critica. Dacă am lăsat cumva impresia că pariez orbește pe gândirea rațională sau pe știință, îmi cer scuze. Știința nu poate răspunde la toate întrebările pe care ni le punem – și nici nu e ăsta rostul ei. Numai un imbecil nu se întreabă ce poate fi dincolo de granițele rațiunii noastre. Unii aleg calea credinței, cum s-a întâmplat cu Pascal. Dar aici apare o problemă delicată. Când un profesor de religie le pomenește copiilor de Pascal, nu știu dacă, în afară de exemplul celebrului pariu, le va spune și că a fost matematician, că a avut contribuții importante în fizică, cu alte cuvinte, că dobândise o minte rațională – tocmai ceea ce, pesemne fără să-și dea seama, acel profesor descurajează. Mai e apoi și inevitabila frământare în căutarea transcendenței. Probabil că profesorul de religie nu le vorbește copiilor despre Iov, personajul biblic care întreabă mereu „de ce?” – sunt prea fragezi pentru asemenea complicații –, dar le blochează calea de a ajunge mai târziu la Iov, le inhibă și le denaturează pornirea atât de omenească a interogației, îi obișnuiește cu soluțiile formale care te scufundă în indiferență.

L-am cunoscut pe părintele Cleopa și l-am auzit vorbind despre cele trei rugăciuni: rugăciunea inimii, rugăciunea minții și forma supremă în care rugăciunea minții coboară în inimă – o îmbinare a rațiunii cu sensibilitatea, dacă ar fi să traduc în termeni comuni. Cred cu toată tăria în nevoia acestei îmbinări, altminteri nu ești om întreg. Pentru educarea rațiunii există o rețetă: un învățământ științific bine făcut. Pentru educarea sensibilității nu cred că există soluții simple – ba chiar cred că impunerea catehizării timpurii are efecte contrare, nu sensibilizează, ci desensibilizează, fiindcă nu se poate lega decât de forme. În loc să li se predea dogme, copiilor ar fi mai bine să li se pună să asculte muzică de Bach, de Monteverdi, de Mozart. Oricum, există căi mult mai inteligente de a dezvolta sensibilitatea, acea sensibilitate care să conducă la un sentiment religios veritabil. Altminteri cădem în golul formelor fără fond.

Suntem prinși în capcana vechii vorbe românești: „Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa.” Dacă popa – care trebuie să aibă oarece autoritate, doar e popă – își permite orice, atunci de ce eu, mai modest, mai plăpând, să nu fac ce mă taie capul, declarându-mi în același timp, formal, cele mai dreptcredincioase convingeri? Se obține astfel o masă inertă spiritual și indiferentă moral. Întrucât reușește catehizarea timpurie din școlile de stat să vindece această rană socială? Nu știu dacă statisticile sunt relevante, nici dacă o comparație cu țările tranșant laice spune mare lucru, cert e că problema formelor fără fond e, în acest caz, mult mai gravă decât în plan strict socio-politic. În plan socio-politic ne interesează doar practicile: după un exercițiu perseverent, practicile pot fi deprinse. În plan moral, relevante sunt valorile – or, starea schizoidă despre care vorbeam mai sus nu face decât să saboteze asimilarea valorilor, internalizarea lor. Nici anularea întrebărilor n-are un efect mai bun. Școala riscă să devină tot mai mult o școală a prefăcătoriei – dacă mai era nevoie ca românii să se specializeze în direcția asta. Unde mai pui că primești și o notă la religie, notă care contează în situația ta școlară!

Există deci o asimetrie între gândirea rațională și acea sensibilitate care te poate deschide spre transcendență. Pentru a o dobândi pe prima, drumul de urmat e clar – dar nu-i deloc ușor, profesorii buni de științe sunt rarități. Pentru a doua, nu există un drum definit, ci câteva repere pe care o solidă educație umanistă ți le poate oferi. Departe de mine gândul de a așeza educația științifică mai presus de cea umanistă. Ele sunt complementare, la fel cum Dostoievski e complementar lui Einstein.

Cultura

Cea mai mare parte din ceea ce numim (în sens continental) cultură stă sub semnul religiei, iar pentru noi, europenii, sub semnul creștinismului, al tradițiilor iudaice și antice grecești. Nu discut importanța culturii, pentru mine – dar nu și pentru toată lumea – ea e de la sine înțeleasă. Cultura ne dă articularea interioară care ne definește ca oameni. Așa încât, fie că suntem atei, agnostici sau credincioși, dacă avem un grad oarecare de cultură, religia trebuie să fi intrat cumva în alcătuirea noastră. Evident, în școală trebuie predate elemente de religie, altminteri Capela Sixtină ar trece drept o sumă de pete de culoare, iar poezia lui Arghezi drept o bizarerie. Problema e când și cum.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro