De ce produce scoala tampiti

S-ar putea ca prima impresie, la capătul descrierii situaţiei învăţământului pe care am încercat-o în cele două texte precendente, să fie una de indignare: lucrurile acestea sunt anormale şi patologia lor reclamă o intervenţie – cât mai rapidă şi mai radicală – menită a pune (în sfârşit) şcoala românească pe baze temeinice. În ce mă priveşte, prima observaţie pe care aş face-o e aceea că – indiferent de felul în care le calificăm – lucrurile acestea funcţionează. De bine de rău, o mulţime de oameni – mai buni sau mai puţin buni, mai pregătiţi sau mai puţin pregătiţi – îşi încasează lunar de pe urma lor salariul şi, ajunşi la o anumită vârstă, pensia. Toţi aceşti oameni au probleme: unii au copii, alţii părinţi în întreţinere, pe unii îi încearcă grijile cu privire la sănatate, pe alţii cele cu privire la rate, unii vor o casă nouă (sau poate “prima casă”), alţii un concediu în străinătate. La limită, cu toţii sunt nemulţumiţi de situaţia existentă şi cu toţii vor o altă condiţie (mai “europeană”), cu retribuire pe măsură. În aşteptarea ei, fiecare “suravieţuieşte”, “se descurcă” cum poate, ia dintr-o parte şi dă într-alta; pe scurt “trăieşte” aşa cum se trăieşte astăzi în România. Dincolo de indignarea de moment faţă de disfuncţionalităţile “sistemului”, faptul că el întreţine toată această populaţie ar trebui să fie un subiect de meditaţie pentru toţi reformiştii radicali. La noi, fiecare e nemulţumit de ceva şi, pe cale de consecinţă, e pus pe reforme. Totuşi, pasiunea aceasta nu e niciodată atât de mare încât să-i determine pe oameni să renunţe la vreun “venit suplimentar”. Căci dat fiind că nimeni nu ştie cum (şi ce) va fi mâine, orice câştig făcut azi e binevenit şi, mai ales, sigur. Ca atare: da, vrem reformă; dar una care să ne dea mai mult, nu să ne ia din “drepturile câştigate”. La noi scopul reformei este – ab initio – nu altfel, ci mai mult. Acesta e zidul inebranlabil de care se loveşte în România orice pornire reformatoare.

Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului (sau a oricărui alt domeniu) poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie. Ea nu duce niciunde din simplul motiv că nu poate fi pusă în practică nicăieri şi de către nimeni. În ultimă instanţă, o asemenea idee nu e nimic alceva decât proiecţia istorică a unei soteriologii religioase ce propăvăduieşte salvarea la capătul unei încercări decisive. S-ar putea ca lucrurile acestea să aibă o consistenţă pe terenul credinţei, dar în lumea socială sunt mai curând primejdioase. (Aşa cum se ştie, în lumea românească actuală aceste idei ale schimbării radicale sunt – în majoritatea cazurilor – apanajul dreptei ideologice şi, e drept, mai rar, a celei politice. Ceea ce, evident, poate lăsa perplex un teoretician al politicului: la noi dreapta e revoluţionară şi stânga – situată istoric în prelungirea moştenirii comuniste – e conservatoare!) În orice caz, visând la schimbarea radicală riscăm să nu băgam în seamă mulţimea de reformatori de profesie care şi-au făcut din schimbarea permanentă (a legislaţiei, a normelor, a hotărârilor, şi – în general – a tuturor actelor administrative) o profesie foarte lucrativă. Majoritatea lor nu au nici o legătură cu ceea ce ar trebui să fie o schimbare onestă – care, dacă chiar ar fi să fie onestă, ar trebui să înceapă cu disponibilizarea lor – ci pur şi simplu au adoptat, cu tot cinismul, un vocabular şi nişte ticuri instituţionale care le permit să-şi perpetueze privilegiile. Din păcate, de cele mai multe ori în loc să ne concentrăm asupra problemelor reale ale educaţiei, ne pierdem timpul căutând un sens lozincilor de circumstanţă lansate de aceşti profesionişti ai vorbăriei lipsite de conţinut.

Am mai spus-o şi cred că nu e zadarnic să o repet: şcoala nu funcţionează autarhic, la adăpost de problemele lumii, ca o oază de inocenţă, de civilitate şi de cunoaştere gratuită. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei ce visează Castalii (mai mult sau mai puţin asemănătoare “acvariilor” din universităţile americane), şcoala este o parte a societăţii şi – să nu uităm acest lucru – adulţii, fie ei profesori, fie părinţi, fie instanţele instituţionale ale învăţământului, îi aparţin în aceeaşi măsură ca şi copiii. Şcoala, ca parte a societăţii, produce ceea ce societatea îi cere să producă. Şi ce îi cere – la modul generic – societatea şcolii şi, în particular, universităţii? Îi cere să producă un anumit tip de expertiză domenială; altfel spus, oameni care ştiu să facă ceva onest şi bine. Oameni pentru care cunoştinţele dobândite în anii de studiu au devenit un mod de viaţă (ceea ce presupune şi interiorizarea unei discipline a muncii şi a unei etici a datoriei). Aceşti oameni, ajunşi la locul pe care pregătirea lor li-l face accesibil, sunt în măsură a întreţine buna funcţionare a unei economii, a inova în interiorul acesteia şi – finalmente – a crea prosperitate. Ca instituţie socială, şcoala participă în primul rând la producerea binelui comun, în slujba căruia sunt canalizate – printr-o formare riguroasă – energiile tinerelor generaţii. De aceea o societate sănătoasă se mândreşte cu şcoala sa, care constituie obiectul unei atenţii aparte a întregii comunităţi, care, la rândul ei, îşi vede cu încredere viitorul în temeinicia unei educaţii adevărate.

Poate că e banal şi plat, dar nu e mai puţin adevărat: la noi lucrurile nu stau aşa. Întrebarea e: de ce? Răspunsul – pe care pot eu să-l dau – este următorul: pentru că, la noi, societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala. Oricât de brutal ar fi, mă văd nevoit să repet: societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea. Dacă dăm la o parte ipocrizia sentimentală a discursurilor cu privire la educaţie şi la viitor şi privim cu onestitate lumea în care trăim – lume pe care noi, adulţii zilei de azi, am făcut-o prin alegerile noastre conştiente şi prin pasivitatea noastră, adesea la fel de conştientă – dacă ne uităm deci la această lume vom înţelege că, în ea, nu e loc nici pentru o şcoală adevărată, nici pentru o formaţie impecabilă, nici pentru o înaltă calificare, nici pentru noul care survine la capătul unui efort împărtăşit şi nici pentru bucuria pe care acest nou o aduce în lume. Toate acestea sunt lucruri pe care doar ni le dorim, vag şi ocazional, pentru că le vedem la alţii şi pentru că poartă în ele promisiunea unui “altfel” cu atât mai pur, cu cât mai irealizabil. În fapt – o cât de bine o ştim! – toate acestea ţin, după vorba poetului, de acel frumos “care nu-i altceva decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm”. Sau, mai exact, pe care lumea noastră nu l-ar putea îndura.

Din nou se pune întrebarea: de ce? De ce am fi noi altfel decât cei în ţările cărora ne trimitem copiii pentru a învăţa şi, apoi, pentru a se realiza? Spuneam anterior că societatea e cea care-i cere şcolii ce să facă. Atunci înseamnă că problema este, în ultimă instanţă, a societăţii. Dar care e problema societăţii noastre? Atât cât pot eu să-mi dau seama principala problemă a acestei societăţi este caracterul ei limitat şi foarte puţin diversificat. În fapt, societatea românească este, chiar dacă nu ne place acest lucru, una care nu a parcurs încă întreg drumul de la premodernitate la modernitate. Altfel spus, e o lume care – confruntată cu problemele contemporaneităţii – nu simte atât nevoia de a se arunca înainte şi de a inova, cât mai curând pe aceea de-a se retrage în sine şi de-a recurge la modele şi scheme (ale supravieţuirii sau ale reuşitei) deja consacrate. O lume în care nu specializarea e şansa (aceasta fiind mai curând un handicap într-o societate neaşezată), ci un soi de generalitate difuză şi plastică (pe care o numim generic descurcăreală), capabilă a investi – asemeni unui lichid – orice context. În această lume schemele reuşitei şi ale câştigului sunt simple şi, mai ales, întotdeauna eficiente; singurul lucru de care are nevoie o persoană e faptul de-a accede la reţelele de influenţă prin care le poate actualiza. Modurile de a face ceva (şi mai ales de a reuşi) în această societate sunt mereu aceleaşi (de unde senzaţia de încremenire a acestei lumi); doar persoanele se schimbă. De aici şi pasiunea populară pentru persoanele care concurează pentru funcţii: în fond, e singurul lucru care contează şi singura schimbare efectivă. O dată ce s-au decis şefii, lucrurile reintră în normal şi funcţionează la fel ca şi înainte. De fapt care ar fi raţiunea schimbării stării de lucruri dacă ele, de bine – de rău, funcţionează? Oare schimbarea aceasta – neîncetat evocată şi invocată – ne-ar aşeza pe orbita mai binelui sau ne-ar arunca în abisul mai răului? Experienţa eşecurilor modernizării lumii noastre înclină balanţa spre ultima variantă. O societate puţin diversificată e una care trăieşte, în permanenţă, în orizontul mai răului. Şi, supusă ameninţării acestuia, caută tot timpul să-şi asigure nu calea de-a înainta (căci aceasta ar însemna a paria pe viitor şi, implicit, pe mai bine), ci pe aceea de-a se retrage în simpla supravieţuire. De-a se retrage sub istorie, sub procesul dinamicii lumii, într-o autosuficienţă letargică din care n-o mai poate disloca nimic (dat fiind că orice efort instituţional de-a o face ar costa mai mult decât beneficiile pe care le-ar putea produce).

O altă formă a acestei existenţe în orizontul mai răului (a cărei expresie e, între altele, spaima de viitor) o reprezintă aderenţa societăţii la stat. Într-o lume în care “privatul” e asimilat fie – moştenire a unei educaţii de decenii – exploatatorului (şi corupătorului), fie străinului (intrus in lumea noastră), în care – concluzie a unei experienţe seculare – singurele afaceri private de succes sunt cele cu statul şi în care firmele apar şi dispar alterând peisajul urban şi siguranţa locuitorilor săi, singurul lucru cert e “slujba” la stat, căci statul n-ar cum să dispară. Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat. Evident, fiecare cârteşte că aceasta e mică, dar toţi recunosc că are un avantaj: e sigură. O dată ajuns la ea, fiecare s-ar “descurca” cum ar şti: unii cu meditaţii sau cu norme în plus, alţii trimiţându-şi clienţii de la policlinică la cabinetul particular, alţii comercializând pe sub mână materialele din depozitele statului, unii stabilindu-şi ei înşişi salariul, alţii făcându-şi cum vor orarul de lucru; fiecare cum poate. Şi de vreme ce îndeajuns de mulţi procedează în felul acesta, şi toleranţa faţă de aceste lucruri este suficient de ridicată. Toată lumea ştie că leafa de la stat ajunge, în ultimă instanţă, abia pentru cheltuielile lunare, şi că – onest vorbind – nu se poate trăi din ea. Cine mai vrea ceva în plus (o casă, o maşină, o excursie, etc.), trebuie “să se descurce”. Şi – mai ales – să se descurce cu ceea ce profesia şi funcţia lui îi pune la dispoziţie. Să nu ne imaginăm că statul nu cunoaşte această stare de lucruri – căci statul nu are o existenţă în sine, ci e alcătuit tocmai din aceşti oameni. Dar şi statul are o problemă – şi încă una mare – în lumea noastră: pentru a opri acest mecanism al evaziunii generalizate ar trebui să transorme leafa din ajutor social în retribuire a muncii. Ori, din păcate, la bugetul nostru, aflat etern în criză, acest lucru e cu neputinţă. Istoric, statul funcţionează la noi răsplătindu-şi clienţii de moment cu privilegiile aferente funcţiei şi tolerându-le celor mulţi şmecheria cu care “se descurcă” în marginea unui salariu sau a unei pensii care sfidează toate standardele săraciei din lumea civilizată. Încă o dată: statul nu are ce să facă; nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni; dar – din diverse raţiuni (un timp “socialiste”, mai nou “europene”) – nici nu-i poate arunca pe aceştia în subumanul lui “faceţi ce vă va lumina Bunul Dumnezeu”. Drept care e nevoit să adopte această “cale de mijloc”: o plată derizorie, dar certă, plus tolerarea modalităţilor prin care oamenii îşi completează “venitul de bază”. Singurii bine retribuiţi sunt pretorienii fiecărui domeniu, al căror rol nu e acela de-a face ceva, ci de-a asigura „liniştea şi stabilitatea”, camuflând (statistic) orice dificultăţi şi blocând orice problematizare.

În fapt, lucrurile nici nu stau atât de rău pentru stat, deoarece în felul acesta a scăpat de grija majoră a contestării, fie ea de dreapta, fie de stânga. Căci – nu? – dacă lucrurile au fost şi sunt mereu impredictibile şi dacă singurele afaceri de succes sunt cele cu statul, de unde să apară o dreaptă, independentă şi productivă, sigură pe ea însăşi şi suficient de longevivă ca să ajungă cristalizarea unor convingeri şi atitudini? De unde să apară o clasă de proprietari care, în caz de…, să poată fi în măsură a rezista pretenţiilor statului? Ca atare, trăim acest paradox straniu al unei drepte pur teoretice subvenţionate de stat (prin diverse institute şi fundaţii) şi alcătuită din acea intelighenţie cu slujbe mărunte care, tradiţional, e de stânga. Dar nici o stângă autentică nu poate exista în acest context. Căci cum ar putea exista o mişcare sindicală serioasă în contextul în care salariul de la stat e un simplu pretext pentru angajaţi de a-şi “procura” beneficii colaterale, care – ele – reprezintă adevăratul câştig? Cum ar putea stânga să conteste establishment-ul când tocmai pe înţelegerea – tacită – cu acesta se bazează existenţa cotidiană a tuturor clienţilor ei? Imaginaţi-vă doar că statul ar spune: vă măresc salariul cu 50% (revendicare istorică a sindicatelor), dar – de mâine – trăiţi numai din salariu. Ei bine, deloc surprinzător, marea majoritate a angajaţilor ar fi mai curând nemulţumită. Astfel că revendicările stângii sindicale au mai curând ceva ritualic în reiterarea lor ocazională, iar cariera în sindicat e – fapt banal – preludiul unei cariere politice. În lumea noastră noţiunile de „dreapta” şi „stînga” nu acoperă nimic şi doar idealiştii îşi mai pun problema de a le da un conţinut. Ele funcţionează doar pentru a departaja grupările aflate în competiţie, grupări structurate cel mai adesea doar pe criteriul interesului şi al fidelităţii. În fine, se estompează şi ultima speranţă: societatea civilă. Dacă tot omul vrea slujbă (şi, dacă se poate, şi funcţie) la stat, atunci unde sunt cei ce stau faţă în faţă cu statul? O subţire elită de români lucrând în străinătate sau în companii străine din România (şi având loisirul de-a se dedica şi problemelor politice, sociale sau culturale) alcătuieşte lista de semnatari ai apelurilor din media socială şi din câteva reviste de cultură, însă – onest vorbind – toată această minoritate, dacă s-ar aduna şi s-ar pune de acord (ceea ce e mai mult decât imposibil), nu cred că ar putea înclina balanţa pentru un primar de sector în Bucureşti. În rest burse, granturi şi “evenimente”; cam asta e societatea civilă. Statul – oricine l-ar conduce vremelnic – nu are a se teme nici de o dreaptă de convingere, nici de o stângă militantă şi nici de o societate civilă conştientă de ea însăşi. De aceea poate funcţiona fără probleme după schemele consacrate de la începuturile modernităţii în lumea noastră. Nici masa populaţiei nu constituie o problemă prea mare: căci, cu toate că oamenii, descurcându-se de capul lor, se cred mai independenţi – din punct de vedere economic – faţă de stat, în fapt, încălcând cotidian legea (şi, astfel expunându-se rigorilor ei), ei sunt mult mai vulnerabili faţă de acesta. Căci nimeni nu va putea invoca în apărarea lui un principiu pe care-l încalcă zilnic. Din când în când statul îl va lovi pe câte unul şi-l va supune – via mass-media – vindictei populare (ca pe noul “ciocoi”, “chiabur”, sau “speculant”). Fapt banal în psihologia socială: violenţa cea mai eficientă e cea arbitrară, pentru că neexistând o regulă a desemnării victimei, fiecare se gândeşte că el poate fi următorul. E aici şi o raţiune a “blocajului justiţiei”: simpla definire a culpelor (de către legislativ) şi identificarea clară, pe baza acestor criterii, a culpabililor (de către sistemul judiciar) ar risca să arunce în aer “antanta socială” dintre stat şi societate. Drept care, ca o contrapondere la justiţie, funcţionează presa (mai ales televiziunile): ea ne prezintă “omul cu probleme” ca pe un self-made-man şi ca pe un model de reuşită ale cărei ingrediente de bază sunt şmecheria, tupeul, debitul verbal şi “relaţiile” – în primul rând cea privilegiată, cu Dumnezeu. Restul, adică formarea şi specializarea, sunt cantităţi neglijabile.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro