De la Dzerjinski la Putin: Dictatura, paranoia, teroare (Actualizat)

Cei care consideră că ne pierdem vremea scriind si discutand despre totalitarism cultivă de fapt politica strutului, se prefac că nu observă incotro merge Rusia la ceasul putinismului dezlantuit. Modelele politice ale celui botezat de colegii sai de scoală Putka, pe vremea cand era un bully de colt de stradă in Leningradul său natal, sunt fondatorul Cekăi, ascetul bolsevic Felix Edmundovici Dzerjinski, si marele prigonitor al disidentilor, presedintele KGB-ul brejnevist, Iuri Vladimirovici Andropov. Ambii au simbolizat si au practicat teroarea rosie pusa in slujba omnipotentei birocratii comuniste. Printr-un decret semnat ieri de Vladimir Vladimirovici Putin, Divizia Independenta cu Scop Operational a redevenit, la doua decenii de la schimbarea numelui sau, “Divizia Dzerjinski”. Cine a fost de fapt fanaticul neo-iacobin, sociopatul iluminat pe care Putin il priveste ca pe un erou personal?

Am scris aici despre el in 2012, cred ca merita sa reiau, actualizat, acel text. Fara fanatici, fara posedati, totalitarismele timpurilor moderne ar fi fost imposibile. Pentru Putin si oamenii sai, Felix Dzerjinski, zis si Felix de Fier, fondatorul Gulagului, intruchipeaza o legenda: de aici si luptele ce se poarta in legatura cu faimoasa statuie a sculptorului Evgheni Vucetici pe care atatia ar dori-o reinstalata in fata sinistrei inchisori Lubianka (update: luna aceasta, in septembrie 2014, statuia a fost reinstalata de catre un grup de mebri ai Partidului Comunist al Federatiei Ruse). Teroarea rosie, declansata de Lenin si camarazii sai in septembrie 1918, a facut sute de mii de victime. “Vom construi socialismul chiar daca, din 100 de milioane, va trebui sa exterminam 10 milioane”, proclama vindicativ si isteric Grigori Zinoviev, liderul comunist din Petrograd (avea sa fie el insusi executat in 1936). Liderii bolsevici, fara exceptie, impartaseau viziunea paranoica pe care Viaceslav Molotov a sintetizat-o in cuvintele: “Dusmanii sunt pretutindeni”. Organizati ei insisi pe baze conspirative, vedeau in jurul lor doar comploturi. Filosofia politica a bolsevismului era, cum a scris Robert C. Tucker, aceea a Istoriei drept conspiratie. In 1928, Stalin isi incheia un discurs major cu cuvintele: “Avem dusmani interni. Avem dusmani externi. Acest lucru, tovarasi, nu trebuie uitat nicio clipa”.

In fruntea Cekai, politia secreta a noului regim, se afla un bolsevic de origine poloneza, nascut in 1877 intr-o familie aristocratica. Nimeni nu a personificat mai terifiant natura terorista a dictaturii comuniste decat acest diavol cu chip de sfant, un barbat auster, retractil, introvertit, coborat parca dintr-un tablou de El Greco, un intelectual indragostit de naluci si vanator de imaginari inamici. Era criminalul palid despre care scria Nietzsche in “Zarathustra” transfigurat in suprem pazitor al Revolutiei. Prea putin se vorbeste despre acest personaj care a simbolizat, asemeni calailor nazisti, Raul radical. Martin Amis are dreptate: “Everybody knows of Himmler and Eichmann. Nobody knows of Yezhov and Dzerzhinsky”.

Niciodata Dzerjinski nu ar fi actionat precum socialist-revolutionarul, eserul de stanga Isaak Steinberg, cel care a demisionat din functia de comisar al poporului pentru justitie spunandu-i lui Lenin ca nu doreste sa fie supremul administrator al exterminarilor. “Sa numim aceasta agentie pur si simplu Comisariatul Poporului pentru Exterminari”, a exclamat Steinberg. Incantat, Vladimir Ilici i-a replicat: “Intr-adevar, as ar trebui, dar nu o putem spune”. Dupa putin timp, Isaak Steinberg a emigrat, iar fiul sau, Leo Steinberg, a ajuns unul dintre cei mai admirati istorici de arta ai lumii, profesor ani de zile la University of Pennsylvania.

Catolic devotat pana la 16 ani, Dzerjinski a dorit initial sa devina preot. Intrebat de fratele sau, Kazimerz (acesta avea sa fie ucis de nazisti in 1943), cum si-l imagineaza pe Dumnezeu, tanarul Felix a raspuns: “Dumnezeu este in inima mea! Iar daca ar fi sa ajung la concluzia, precum tine, ca Dumnezeu nu exista, m-as impusca. N-as putea trai fara Dumnezeu”. (v. David Satter, “It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012, pp. 14-15). Din clipa in care l-a parasit pe Dumnezeu, Felix a devenit soldatul alte cauze, investita cu toate atributele sacralitatii. A imbratisat religia politica bolsevica din suflet, deci din ratiuni care nu au de-a face cu ratiunea. Structural ascetic, vizionar obsesiv din categoria nihilistilor descrisi de Turgheniev si Dostoievski, Dzerjinski a fost un maniac al puritatii. Era inrudit spiritual cu un Robespierre ori cu un Saint-Just (v. Ruth Scurr, “Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution”, Henry Holt, 2006).

Nu avea alt scop in viata decat servirea neconditionata a unei revolutii totale, un apocalips social menit sa salveze umanitatea. O umanitate corupta, perversa, nedreapta, “vrajita si intoarsa pe dos” (Marx). A facut inchisoare in timpul tarismului. A fost cel care a cerut insistent, imediat dupa lovitura de stat bolsevica, infiintarea Comisiei Extraordinare de Lupta impotriva Contrarevolutiei: “Este razboi acum, ducem o lupta necrutatoare, pana la capat. Viata sau moarte! Cer constituirea unui organ necesar reglarii de conturi cu dusmanii revolutiei”. S-a instalat in cladirea Cekai, a participat personal la scene ingrozitoare, s-a contopit cu institutia pe care a pus-o pe picioare. A binecuvantat violenta, masacrul, tortura. A creat o traditie a neinduplecarii, a neindurarii, a vigilentei maniacale, a crimei de stat ridicata la rang de virtute politica.

In februarie 1920, l-a interogat chiar el pe marele filosof Nikolai Berdiaiev care avea sa-si aminteasca de acel lugubru episod in autobiografia sa publicata in exil. “Avea ochii cenusii, innourati si melancolici”, nota autorul “Noului ev mediu”. La interogatoriu a participat si Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroulu Politic, cumnatul lui Trotki, precum si Viaceslav Menjinski, cel care avea sa preia conducerea Cekai dupa moarte lui Dzerjinski in 1926. Acuzat de complot, Berdiaiev a oferit o serie de explicatiii pentru opozitia sa, morala, religioasa si filosofica, in raport cu bolsevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof ramane un mister. Se prea poate ca Felix de Fier sa-si fi amintit de propiul sau zel religios de-odinioara. Oricum, portretul facut de Berdiaiev merita retinut:” Dzerjinski dadea impresia unei persoane complet sincera si convinsa. Era un fanatic. Era ceva ingrozitor in el… In trecut, voise sa devina calugar catolic, si-a transferat apoi credinta inspre comunism”. In finalul discutiei cu Berdiaeiev, seful Cekai a murmurat: “Poti fi materialist in teorie si idealist in viata ori, invers, poti fi idealist in teorie si materialist in viata”. In acest timp, Lenin dadea ordinul de distrugere a clerului “reactionar”. Urmarea fost moartea 2700 de preoti si a 5000 de calugari si calugarite. Filosoful Vasili Rozanov a scris in 1919, an in care a si murit, “Apocalipsul vremurilor noastre”.

Ultima cuvantare a lui Dzerjinski, in 1926, a fost un rechizitoriu turbat impotriva opozitiei conduse de Lev Trotki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov si Karl Radek. Nici urma de compasiune, de solidaritate umana. Oricine slabea “unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revolutiei. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta “sabia si flacara revolutiei”, fiecare comunist avea datoria sa fie un cekist. Urmasii lui Dzerjinski in fruntea politiei secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe acestia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase institutii. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului si al institutiei succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natura dedublata, putea fi simultan insetat de sange si de o calda tandrete. Se ocupa de copiii vagabonzi si ordona asasinate in masa. N-a vazut decat un film in viata sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. In aprilie 1919, in timp ce subordonatii sai lichidau zeci si zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici ii scria sorei sale mai mari: “Iti pot spune adevarul: am ramas acelasi. Simt ca nu poti intelege cum pot fi eu acesta si ca, stiindu-ma, nu poti pricepe. Iubire. Astazi, ca si acum atatia ani, aud si simt un imn pentru ea. Imnul cere razboi, vointa de nezdruncinat, munca fara preget.” Intr-o scrisoare adresata lui Stalin si lui Sergo Orjonikidze, Dzerjinski marturisea: “Nu sunt un teoretician si nu urmez orbeste felurite persoane. In viata, n-am iubit decat doi revolutionari si conducatori: pe Rosa Luxemburg si pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (v. Donald Rayfield, “Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him”, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: “Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to berakdowns”. (p. 88), Sprihinit psihologic de sotia sa, Zofia, de o sora, o cumnata si doua nepoate, Felix de Fier isi gasea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructiva. Zofia a lucrat in Comisariatul pentru Educatie, apoi a fost propagandista a partidului.

Doua observatii la acest citat: faptul ca Rosa Luxemburg apare inaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secreta a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele doua atasamente, stiute fiind rezervele cruciale ale revolutionarei germane in raport cu terorismul politic bolsevic. Va fi citit Dzerjinski ultima si cea semnificativa si durabila contributie a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), “Critica Revolutiei Ruse”? Ce va fi inteles el din acea celebra formulare: “Libertatea este intotdeauna libertatea celor care gandesc altfel“? Nu a denuntat Stalin “luxemburgismul” drept o grava deviere in miscarea comunista? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea cand il servea pe Stalin in conducerea PC din Germania (KPD), inainte de ruptura din 1925, ca mostenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui “bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul “Men in Dark Times”. Apoi, sa faci parte din cercul intim si sa nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel putin imprudent.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro