De la numerologie la ”România Educată”

1. Religiozități arhaice în contemporaneitate

O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care ”le e adresat cadrelor didactice” din subordinea dânsei. Câțiva oameni de carte – pe care doar faptul că sunt vocali îi face să pară numeroși – au reacționat rapid, denunțând impostura. Problema e aceea că majoritatea dascălilor din Galați (sau din orice altă parte a țării) n-ar fi avut nimic de obiectivat. Dacă le-ar fi fost prezentată friendly, numerologia ar fi intrat în categoria elucubrațiilor spirituale gen Dulcan, ”creaționism științific”, ”psihologii motivaționale”, astrologie, ”puterea tămăduitoare a apei/pietrelor/icoanelor” etc. Ar fi fost de așteptat ca singurii indignați de asemenea pseudo-științe să fie cei din anumite culte protestante pentru care – de data asta în mod corect – asemenea teorii și practici țin de domeniul magiei (care e opusă credinței, așa cum o înțeleg ei) și ar fi refuzat să-și trimită copiii la orele în cauză (dacă ”trainingul” ar fi avut și consecințe practice). Nu trebuie să fim de acord cu ei și asupra altor lucruri, dar aici chiar au dreptate: e vorba de magie, adică de credința că universul e însuflețit, că sufletul nostru e în comuniune cu ”marele suflet universal” și că – prin niște ritualuri sau ”tehnici” spirituale – ne putem ”acorda” cu fondul universului sau chiar putem capta ”energiile” lui pentru a le folosi în beneficiu propriu. De asemenea, nu trebuie să fii un cunoscător foarte rafinat în istoria religiilor, ori în cea a științei pentru a ști că majoritatea formelor de religiozitate arhaică și chiar știința modernă la începuturile ei au împărtășit asemenea credințe. În fine, o educație religioasă autentică i-ar fi învățat pe oameni faptul Dumnezeu – în calitatea lui de Creator ”al tuturor celor văzute și nevăzute” – e transcendent (adică e separat de lumea aceasta și nu e parte a ei) și că Providența (adică logica desfășurării creației) este, pentru cel care o ia în serios, obiect al credinței și nu al speculației realizate cu mijloace umane. Pentru cel care o trăiește cu adevărat, religa e conștiința legăturii sale cu Dumnezeu și a dependenței de Acesta, și în nici un caz faptul că Dumnezeu poate fi influențat de oameni prin tot felul de ”tehnici” și procedee magice. În felul ei – cum a înțeles-o bine Max Weber – religia e (și) un factor raționalizator. Faptul că noi ne declarăm, simultan, credincioși (în sensul apartenenței la o confesiune religioasă) și suntem convinși de eficiența unor practici bizare nu face decât să ateste că mediul spiritual al majorității populației nu e cel al credinței asumate în plenitudinea ei dogmatică, ci cel al unei religiozități sincretice și difuze, în care ne proiectăm speranțele, dezamăgirile, frustrările și diperarea și că ne raportăm la Dumnezeu ca la ”șeful cel mare” (pe care-l mai ”ghicim” printre rânduri și a cărui judecată o putem inflexa cu o scuză spășită ori cu un cadou generos).

Spun aceste lucruri deoarece, așa cum d-l Cristian Presură observa recent, ”programul-cadru” al orelor de liceu face un loc mult mai mare religiei decât orelor de științe (în mod particular de fizică, la care se referea dânsul). Partea proastă e aceea că, pe de o parte, religia e percepută (de marea masă a societății) ca o contrapondere a sufletului (Noica ar fi spus, mult mai corect, a suflețelului) la materialismul dezolant al timpurilor pe care le trăim, pe de alta că (în școală) se face – cel mai adesea – la nivelul apologiei unor practici ritualice mai apropiate de magie decât de fondul credinței creștine. Nu am văzut nici un studiu detaliat care să ne spună ce anume înțeleg elevii din ceea ce li se predă și cu ce rămân la capătul a 12 ani (!) de asemenea ”educație”. Nu e clară nici formarea profesorilor ce țin această disciplină. Probabil majoritatea lor (o parte semnificativă fiind doamnele preotese) sunt deficitari în ceea ce privește înțelegerea nucleului tare al disciplinelor teologice: dogmatica (plus istoria bisericii). Cel mai adesea ei își însușesc doar formele exterioare (și impuse în mediul clerical); cele ale unei practici pietiste ce asimilează (creștinând superficial) diverse forme ale magiei populare. Această credință difuză – dar care rămâne capabilă a da un sens speranțelor, disperărilor, frustrării și bucuriei individuale – e un fenomen social, împărtășit de majoritatea populației, dintr-o rațiune foarte simplă: deoarece după dezagregarea școlii (ca mediu al formării umane, nu ca instituție), după falimentul culturii de stat și după retragerea creatorilor culturali în limbaje autoreferențiale a rămas singurul mediu spiritual capabil să investească toate interstițiile lumii în care trăim. Amestecul – variabil, în funcție de moment și de zonă – de nevoie a dreptății pe plan individual (corelată cu pedepsirea altora), de minuni care răstoarnă (într-o clipă) lucruri ce par imuabile, de ”vindecări” (trupești și spirituale) miraculoase, de sfinți și martiri (care fascinează și sperie deopotrivă), de practici ritualice ce trebuie parcurse habotnic (dar pot fi ”îmbunătățite”), de regăsire identitară și comunitară, de eliberare prin plâns și prin bucurie – toate acestea constituie un mare ”bufet suedez” în care orice dezmoștenit al sorții din România poate găsi ceva pentru sine. Lucrul cel mai straniu e acela că, din această credință, lipsește tocmai ceea ce constituie nucleul creștinismului urban: cateheza echilibrată și meditația – până la interiorizare – a textelor sacre. În ciuda felului în care ne vedem (depotrivă în clipele de exaltare, mai ales ”națională”, și în cele de autocompătimire), nu suntem credincioși, ci creduli.

Există, la scară mare, un fond de credulitate pe care prind conspirativitele de tot soiul, de la cele cu Revoluția făcută de ”turiști ruși”, la ”persecutarea” lui Donald Trump, și de la ubicuitatea lui Arsenie Boca la ”cifra fiarei” din carduri, cip-uri și – mai nou – din vaccinul anti-Covid. Față de lucrurile acestea (și de multe altele) ne comportăm ca niște copii: nu le înțelegem – între altele, pentru că nici nu facem efortul de-a le înțelege – și ”completăm” cadrul cam pustiu al zvonului preluat de te-miri-unde cu culorile imaginației (și mai ales ale spaimelor) noastre. Invers, cu aceeași candoare, ne investim speranțele în tot soiul de ciudățenii culese din varii locuri: de la Caritas la feng-shui și de la yoga la numerologie. O educație pertinentă, făcută deopotrivă acasă, la școală, prin media și prin lecturi, ne-ar fi făcut să zâmbim amuzați la propunerea ”trainingului” de numerologie sau la prezentarea unui amplificator de chitară pe post de cip subversiv (à propos, în țara ”geniilor informaticii”, câți elevi de-a X-a mai știu citi o schemă electronică simplă?). Faptul că asemenea situații, ba cu ”proful” TikTok, ba cu ”trainingul” minune atestă o carență uimitoare a educației (inclusiv a celei teologice) în lumea noastră. Și mai atestă ceva: că nu suntem orășeni decât pentru că cumpărăm de la Lidl și Kaufland; în rest – adică acolo unde lucrurile sunt cele mai importante, pe plan interior – suntem la fel de rurali ca strămoșii noștri. Orașul nu e pentru noi decât un sat inform din care a dispărut coeziunea de clan a celui din care-am plecat.

2. Nebunia proiectelor

Și totuși, vă veți întreba, cum se poate ca inspectori școlari – și nu doar unul – să distribuie o asemenea enormitate? Foarte simplu. Doamna (și alți domni) în cauză au de ”bifat” niște ”activități” (acum online) care se cuantifică în ”punctajele” după care sunt ”evaluați” (de inspectorul general, de ARACIP, de Minister) și după care li se stabilesc primele și premiile. În urmă cu câțiva ani era moda ”granturilor POSDRU” din care s-au făcut mii de proiecte. Fie-mi îngăduită o conjectură: probabil cel mult 10 % din ele au fost făcute pentru realiza ceva util; restul, de 90 %, n-au fost nimic altceva decât niște abureli la fel de deștepte ca numerologia, menite a toca banii Uniunii Europene. Îngăduiți-mi să vă dau câteva titluri, culese de pe internet: ”Șansa la demnitate”, ”Academia de antreprenoriat bazat pe cunoaștere”, ”Doctorat în economie la standardele Europei cunoșterii (DoEsEC)”, ”Practica de calitate pentru manageri – manageri în practica de calitate!”, ”Societatea bazată pe cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”, ”ASA DA! – Asigurararea Sănătății și securității angajaților – Deziderat de Atins!”, ”O șansă în plus”, ”Către un viitor durabil”, ”FUNCTIONARUL ELECTRONIC”, ”Un viitor mai sigur!”, ”Cariera e în mâinile tale!”, ”Împreună pentru ocupare” (?!) și – mai aproape de noi – ”Porți închise abandonului școlar” (eu le-am luat de pe: Lista actualizată a proiectelor finanţate din POSDRU old.fonduri-ue.ro › posdru › images › downdocs › lista… Dacă vă simțiți triști în aceste zile ale unui anotimp incert, vă puteți îmbunătăți starea – fără numerologii și feng-shui-uri – doar citind de pe asemenea liste.). Îmi cer scuze, dar sunt sute (și, de toate, au fost mii) de asemenea ”proiecte” care, în cel mai bun caz, ar intra la rubrica ”lozinca de pe peretele sălii de ședințe”, pe care s-au topit zeci de milioane de euro ”din fonduri europene”. Sigur, aceste bazaconii au venit însoțite de o ”documentație” de sute de pagini în care se explica savant ce e ”societatea bazată pe cunoștere” (dacă-mi amintesc eu bine, aceasta era o marotă din a doua domnie a lui Iliescu, mult vehiculată de straniul academician Mihai Drăgănescu), cum e cu mâinile în care-ți ții cariera și, probabil, de ce ”dezideratul” e de atins. Plus, bineînțeles, costurile cu ”formatorii”, cu ”beneficiarii”, cu proiectoarele, ”călătoriile de documentare”, pixurile și ce-o mai fi fiind. Lucrurile acestea din urmă erau ambalate atât de tehnic, cu cifre, grafice, ”proiecții” și alte asemenea, încât dacă pe proiect ar fi scris: ”Spații de cazare comună și temporară a lucrătorilor relocați în vederea trecerii pe o altă treaptă a existenței”, nimeni nu și-ar fi dat seama că mă refer la lagăre de exterminare. ”Comisii” (de persoane care candidau și ele la astfel de ”granturi”, dar – probabil – în alt ”panel”) au ”evaluat” aceste minunății, s-au făcut ”raportări” pe ”etape”, o ”sumarizare” finală și, în fiecare caz, câteva persoane s-au văzut cu bani buni în buzunare. Și asta e tot. După ce au fost ”raportate” statisticile cu ”realizările proiectelor” au devenit nule și (asemeni doctoratelor plagiate după ce umplu rubrica CV-ului) e mai bine să uităm de ele. E și acesta unul din paradoxele lumii în care trăim: în țara cifrelor obligatorii, nici o statistică – și toate sunt făcute la fel în România – nu e fiabilă.

Nu are rost să ne indignăm, ”Cumpănașu” e un nume generic pentru mii de alții – toți cu diplome, unii dintre ei clienți ai d-nei Emilia Șercan, alții ai d-lui Valeriu Nicolae, alții (încă) anonimi – care au sifonat banul public (în acest caz european) sub genericul: ”dacă tot e, de ce să nu-l luăm?”. Nu m-ar mira să aflu că și doamna de la Galați (și alți ”diseminatori” ai celebrului ”training”) au luptat din greu – chiar dacă nu ca ”șefi de proiect” – pe vremea ”de aur” a POSDRU-urilor. Își imaginează cineva că astfel de oameni chiar sunt atenți la un titlu? Din punctul lor de vedere, titlul e făcut doar ca ”să meargă”. Iar o sintagmă așa cool ca ”o 9 legătură dascăl – elev” trebuie că va fi fost exact ceea ce d-na inspector (sau șefii dânsei) vor fi dorit să audă pe fond de pandemie. Probabil că termenul de ”numerologie” nu-i va fi spus decidentului nimic clar: ceva cu numere, cine știe, poate legat de aritmetică, n-ar fi exclus cu jetoane, culori sau aplauze la comandă. Adevărul e acela că, după sute de asemenea ”proiecte” – la fel de ”inteligente” și de ”utile”, nimeni nu le mai întregistrează conținutul sau măcar ideea de bază. Pur și simplu e vorba de lucruri care ”trebuie făcute” (pentru ”evaluări”), care au o anumită ”metodologie” (cu ”input – output”, ”momente organizatorice”, ”Q/A” ”powerpoint”-uri, etc.) și tot ceea ce se mai discută e la care rubrică a ”activităților” se înregistrează și la cine se adună ”punctajele” maximale. Pe scurt o mecanică a ”obligațiilor” profesionale care își are logica ei proprie, pentru care singura finalitate sunt banii ”ce intră” și care e indiferentă la conținuturi (ce pot fi oricare; în general un bla-bla generos despre ”oportunități” și ”succesul” bazat pe ”gândirea pozitivă”).

Este vorba exact de ceea ce – în celebra ei carte despre procesul lui Adolf Eichmann – Hannah Arendt numea ”banalitatea răului”. Mai mult sau mai puțin, decidenții locali și (mai ales) naționali ai educației s-au transformat în niște funcționari oarecare, ce lucrează cu cifre, statistici și grafice, dincolo de care nu mai sunt oameni concreți, ci doar ”standarde”, ”indicatori”, ”itemi” și ”performanțe”. Lucrurile acestea ”se agregă” în ”raportări” care, cumulate, acoperă ”politici sectoriale” și așa mai departe. Elevii, cu ritmul lor diferit de înțelegere, părinții, cu toate problemele lor, școlile (mai ales cele rurale) ce se adâncesc în decădere, situațiile concrete, ce lasă să apară disfuncțiile ”planificărilor” ”de sus”; toate acestea nu fac decât să încurce o lume a statisticilor și a graficelor perfecte și să declanșeze ”în sistem” ”vânătoarea de responsabili”. De aceea, despre lucrurile acestea nu se vorbește la nivel oficial. ”Da, sigur, există unele probleme; dar să privim cu încredere spre viitor!” Dincolo de tremolouri retorice, din păcate învățământul e mai curând pradă unui cinism al indiferenței. Școala e acolo ”pentru că trebuie să fie”, ca niște oameni ”să ia și ei o pâine”, ca să ai unde-ți lăsa copiii până ești la lucru și, în rest – dacă ești părinte responsabil – ști ce ai de făcut: meditații la limbi străine, olimpiade și ”ore particulare” la materiile facultăților ce se caută ”în afară”. Asta e! Dacă nu te ocupi de lucrurile acestea, înseamnă că nu-ți pasă de copilul tău. Și dacă ție nu-ți pasă, de ce i-ar păsa școlii sau statului?!

Fie-mi îngăduit să cred că nici soldații antonescieni de la Vapniarka, nici cei comuniști de la Sighet, Râmnicu Sărat sau Periprava nu erau – în marea lor majoritate – sadici psihopați. Erau tineri normali, care veneau de la țară, care știau (din proprie experiență) ce e viața grea și pentru care lumea se împărțea, simplu, ca pentru toate vietățile, între cei puternici (care conduc și ”fac ce vor”) și cei slabi (care ajung proteină pentru ceilalți). Tinerii aceștia, care purtau pentru prima dată în viața lor bocanci, nu aveau disponibilitatea de a vedea în suferința celorlalți semnul umanității lor comune. Dimpotrivă, o viață de privațiuni și de exploatare îi învățase un lucru elementar: că dacă nu vrei să cazi, nu trebuie să te uiți niciodată la cei care cad. E mai bine să-i împingi, să se ducă mai repede, ca să le iei locul sau, odată căzuți, să le dai un picior în gură, ca să știe cine-i ”șefu’”. Problema cea mare a unei lumi primitive și sărace e aceea că nu cunoaște umanul care e comun tuturor oamenilor. Pentru ea nu există decât două realități: lupta – pe viață și pe moarte – pentru putere (sancționată fie de privilegii, fie de umilință) și solidaritatea de clan (pentru că nu ești ”om” cu adevărat decât în familia ta). În numele acestei stări de lucruri s-a omorât în Război, odată cu instaurarea comunismului, s-au falsificat cifre și statistici pe vremea lui Ceaușescu și în deceniile de după. Și, tocmai de aceea, se pleacă orbește din țară. Cei ce se duc nu caută doar un salariu mai bun, ci – poate în primul rând – o lume în care, chiar dacă nu cunosc ”pe cineva”, sunt tratați ca oameni. Adică nu trebuie să umble la portofel în fața portarului, a funcționarului de la orice ghișeu, a ”băiatului” ce decide – după propria-i voință – fericirea sau nefericirea ta, a profesorului, a doctorului, a celui de la cablu și practic a oricui. Cei care părăsesc România caută o lume în care ceilalți sunt deschiși față de ei (și, așa, învață și ei să se deschidă față de alții) și fug de ”țara” în care cea mai măruntă atenție trebuie cumpărată. Dincolo de enormitatea ”numerologiei” e realitatea tristă a indiferenței față de ceea ce se face și față de cei cărora le e destinată activitatea în cauză. Adulții au învățat să interiorizeze această indiferență și să trăiască într-o lume dominată de ea. Copii nu. Și șocul lor la contactul cu zidul apatiei școlare e cel pe care-l exploatează, abil, d-l Cumpănașu. Dânsul intră în categoria vracilor: a celor pentru care disperarea celorlalți e o afacere ca oricare alta.

3. Profesori ”pe puncte”

”Prima formă de manifestare a răului constă într-o patologie a discernământului.” – spunea Andrei Pleșu. Nimic din ceea ce am spus mai sus nu justifică faptul că un om cu studii superioare ia drept bun titlul unui training în care apare termenul de ”numerologie”. Varianta cea mai probabilă e aceea că cea/cel de la care a pornit totul nu știe ce înseamnă cuvântul. Ca om de catedră, ar fi trebuit să aibă un orizont de cunoștințe – formate în anii de studiu – în care să fie și elemente de istoria științei și a religiilor care să-i permită să înțeleagă ”din prima” la ce se referă un cuvânt nu tocmai uzual. Din păcate, trebuie să spunem limpede că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Cultura generală și cea domenială, adică fondul – cu profunzime variabilă – pe care se proiectează și în funcție de care dobândesc consistență cunoștințele absolvenților noștri (fie de liceu, fie de facultate) nu mai e nimic altceva decât o enormă absență pe care fâlfie, purtate de vântul modelor, petice de ”informații” deprinse în familie, auzite pe la cunoscuți, culese din social-media sau de la televizor. Cultura a fost abolită de facto – fără nici un decret pe subiect – în școala românească. Am mai spus-o și o repet: orice elev/student poate (și majoritatea chiar reușesc) să termine liceul/facultatea fără a fi auzit vreodată de Homer, de Platon, de Euclid, de Dante, de Michelangelo, de Shakespeare, de Cervantes, de Descartes, de Kant, de Goethe, de Mozart, de Dostoievski, de Pasteur, de Cehov, de Ceaikovski, de Fleming, sau de oricare din literații, artiștii sau oamenii de știință ai contemporaneității. În schimb a învățat să calculeze nu-știu-ce tip de fracții cu radicali și cu puteri și poate ”să demonstreze” că o poezie a unui ”clasic național” ”aparține genului liric”. Ce spune această tristă stare de lucruri? Că școala a degenerat într-atât încât a ajuns o caricatură penibilă în care nimeni nu mai știe de ce se fac anumite lucruri și nici de ce se fac așa cum se fac. Singurul lucru care-a rămas sunt ”metologiile”, ”planificările” și inevitabilele ”evaluări” în funcție de care se dau primele și se ”depun dosarele” de grad, de direcțiune, de inspector și de orice altceva.

Cum s-a ajuns aici? Pornind de la o concepție industrială – adică de masă și care nu face nici un fel de diferențieri – a educației. Expunerea formală a cunoștințelor, ”itemizarea” lor, ”metodele și tehnicile” sunt, toate, expresii ale unei democratizări a cunoașterii grație căreia – prin intermediul unor pași standardizați, parcurși în succesiunea lor – oricine poate face anumite lucruri. Aceasta a fost ideea învățământului de masă a anilor ’60 – ’70 și nu e neapărat un lucru rău. Cu atât mai mult cu cât, în epocă, reducționismul formulei universale era contrabalansat de prezența ”în sistem” a unei mulțimi de dascăli ”de modă veche” (adică cu studii dinaintea reformei din 1948), care erau în stare – pe baza formației lor – să dea un relief programei, să facă selecție și să încurajeze vocațiile elevilor. Acest echilibru fragil a fost răsturnat brutal odată cu generalizarea învățământului liceal și transformarea majorității școlilor superioare în Licee Industriale. Orice industrie e materializarea unei gândiri raționale, alcătuită din unități simple (în care se efectuează o singură operație), agregate în în lanțuri coerente și având o finalitate clară. Odată cu materiile tehnice specifice profilurilor industriale, toată programa școlară a fost orientată în acestă direcție. Și celelalte materii s-au adaptat, în timp, șablonului învățării tehnologiilor din anii ’80 (care – în ”epocă” – avea menirea de ”a corela educația cu producția”). Rigiditatea examenelor din vremea respectivă a redus orice șansă de variație a acestei scheme universale și i-a transformat pe profesori în simpli repetitori ai unor manuale standardizate. După 1989, odată cu dezvoltarea învățămâmtului universitar (mai ales după introducerea ”taxelor” în sistemul de stat), formula Liceelor Industriale s-a generalizat în studiile superioare (inclusiv prin trecerea profesorilor de la aceste licee în universități). Pe de o parte, în anii ’90, era imperativ necesară construirea unui aparat de stat după normele democratice și, mai apoi, în acord cu imperativele și cu legislația Uniunii Europene. Or, problema era aceea că nimeni de la noi nu avea o cunoaștere adecvată a orizontului problematic în care s-au formulat ”standardele”. ”criteriile” și legile europene. Ca atare, le-am învățat mot-à-mot, după manuale occidentale, traduse (nu întotdeauna cu numele autorului real pe copertă) de te-miri-cine și te-miri-cum. Pe de altă parte, în noul context democratic (în care strada, presa și asociațiile de tot soiul aveau încă un cuvânt de spus), ce viza, între altele, și reluarea procesului de urbanizare, o departajare mai radicală a studenților – în care care cunoștințele de cultură generală ar fi contat – era destul de riscantă pentru profesori care nu doreau să li se reamintească trecutul comunist. Căci calitativul impune segregări care se potrivesc destul de puțin egalitarismului contemporan. A spune că un anumit tip de cultură (și – prin extensie – un anumit mod de a fi) le e accesibil doar unora e dovada unui elitism inacceptabil. Toată lumea a înțeles acest lucru, în ambele sensuri ale cuvântului: și că e foarte adevărat (și, ca atare, ”cei care vor ceva de la viață” își vor crește copiii în logica lui – limbi străine, meditații, plecat din țară) și că, public, nu se spune niciodată (și, tocmai de aceea, ca profesor, îi trec pe toți – la fel ca ceilalți colegi – urmând ca fiecare student să se descurce cum poate).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Cntributors.ro