Democrația secolului XXI: moartea unei lumi
Se cuvine să privim adevărul în față, ca niște oameni în toată firea: democrația liberală – așa cum o știm – a murit. Resurgența autoritarismelor, a suveranismului și a mișcărilor politice iliberale nu exprimă slăbiciunile actualului sistem democratic, ci dovedesc moartea acestuia. Metaforic vorbind, ele sunt precum viermii și muștele care se hrănesc dintr-un cadavru: însăși prezența lor demonstrează că ne aflăm în fața unui cadavru.
Atenție însă: nu democrația liberală a murit, ci doar acea formă a ei pe care o știm și care încă funcționa până relativ recent. Aidoma capitalismului, cealaltă formulă fundamentală a modernității, democrația liberală s-a dovedit extrem de rezilientă, fiind capabilă să se reinventeze odată cu fiecare transformare majoră a societății.
Democrația liberală de secol XIX a produs sistemul parlamentar, dar în societăți încă bazate pe privilegiu. După primul război mondial, democrația devine mai incluzivă, generalizând votul universal. După al doilea război mondial, drepturilor civile și politice li se adaugă drepturile economice și sociale, iar asta prespune, pe lângă parlamentarism și vot universal, și mecanisme publice de negociere între diferite grupuri sociale relevante. Treptat, acestor trăsături li se adaugă formule de cooperare transnaționale (care duc la apariția de actori politici noi, statele naționale începând să aibă o suveranitate limitată) și aducerea în prim-plan a drepturilor culturale (centrate preponderent pe identități individuale și de grup).
Aceasta din urmă a fost formula de democrație liberală pe care am cunoscut-o cam de prin 1980 încoace: o democrație parlamentară cu vot universal, cu mecanisme publice de negociere între grupuri sociale relevante, cu cetățeni înzestrați cu drepturi civile, politice, sociale, economice și culturale/identitare – totul în interiorul unor state cu suveranitate limitată.
Iar când vorbesc de „suveranitate limitată” nu mă refer doar la statele membre ale Uniunii Europene. Astăzi absolut toate statele fac parte dintr-o pletoră de organisme și organizații internaționale și transnaționale care impun reguli și standarde care, într-o formă sau alta, trebuie respectate de toate statele membre. Așa încât astăzi suveranitatea fiecărui stat este în realitate limitată.
Doctrina tare a suveranității naționale așa cum a fost ea dezvoltată în secolele XVII-XIX nu mai poate fi aplicată azi decât dacă un stat decide să se retragă din absolut toate organizațiile internaționale și/sau transnaționale din care face parte. Dar, pentru orice stat, o astfel de retragere totală ar fi catastrofală. Lumea este astăzi mult mai interconectată decât era cu două sau trei secole în urmă, așa încât orice tentativă de autarhism ar scoate automat un stat din fluxul dezvoltării globale, cu consecințe dramatice pentru locuitorii lui.
Câteva elemente au dus la criza – sau, cum am afirmat la început, la decesul – acestei formule de democrație liberală.
În primul rând, suveranitatea limitată presupune, în cazul acelor state care sunt și democrații, că suveranitatea cetățenilor în raport cu statul lor devine ea însăși limitată. Indiferent de partidul cu care votezi, odată ajuns la guvernare acesta va trebui să aplice și o serie de politici care rezultă din angajamentele internaționale ale statului, nu din voința cetățenilor.
Asta presupune, pe de o parte, înlocuirea parțială a politicii cu tehnocrația. O parte din politicile unui guvern provin în continuare din jocul politic democratic așa cum îl cunoaștem. Politicienii vor în continuare să reprezinte electoratul, deci să adopte politici derivate direct din voința electoratului. O altă parte din aceste politici sunt însă create și impuse de tehnocrații organizațiilor internaționale din care statul respectiv face parte.
Pe de altă parte, acest tip de tehnocrație suprapusă politicului golește parțial de sens însăși ideea de vot. Dacă, indiferent de partidul pentru care votezi, o parte dintre politici vor fi aceleași, fiindcă sunt impuse de tehnocrați suprastatali, asta înseamnă că a alege între partidul A și partidul B este până la urmă o alegere pur formală, care în realitate nu schimbă nimic (cel puțin pe anumite dimensiuni). Votul liber, elementul central al oricărei democrații liberale, își pierde practic substanța, cel puțin parțial, chiar dacă guvernele organizează în continuare alegeri libere.
Toate acestea sunt profund neliniștitoare pentru orice spirit democratic. Dar, repet, ele decurg direct din faptul că statele contemporane sunt, toate și în mod inevitabil, state cu suveranitate limitată – ceea ce presupune, în cazul statelor democratice, că suveranitatea cetățenilor față de guvernele lor devine ea însăși limitată. Cu alte cuvinte, în cazul statelor democratice cu suveranitate limitată, cetățenii pierd o parte din puterea lor politică. Un cetățean belgian sau american din 1921, de eemplu, avea mai multă putere politică decât un cetățean belgian sau american din 2021.
În aceste condiții, ideea că recuperarea suveranității depline – ceea ce azi numim „suveranism” – poate fi o soluție pentru recuperarea puterii politice depline a cetățenilor unui stat democratic poate deveni atractivă pentru unii – de unde și resurgența suveranismului, de la Brexit la Trump.
Un al doilea element care a dus la moartea actualei formule de democrație liberală îl constituie griparea mecanismelor de negociere colectivă în chestiunea drepturilor economice și sociale – elementul deliberativ adăugat democrației liberale tradiționale după cel de-al doilea război mondial.
Aceste mecanisme de negociere colectivă au fost create în timpul capitalismului industrial și au funcționat foarte bine (sau cel puțin rezonabil de bine) pe toată durata acestui tip de capitalism. Prin comparație cu prezentul, societățile de atunci erau mult mai simple. Era relativ ușor să-i organizezi pe muncitorii industriali în sindicate, pe induastriași în patronate și să pui cele două grupuri la aceeași masă.
Însă, odată cu trecerea de la capitalismul industrial la cel al serviciilor, lucrurile s-au schimbat dramatic. Societatea postindustrială, centrată pe servicii, este mult mai complexă și mai fluidă decât cea industrială. Spre deosebire de industrie, serviciile (care în prezent atrag grosul forței de muncă în societățile dezvoltate) sunt mult mai fragmentate și mai diversificate. Nu ai cum să-i organizezi pe lucrătorii din servicii în același fel în care îi puteai organiza pe muncitorii industriali. La fel, a devenit foate complicată și eventuala organizare a patronatelor din zona de servicii.
Din acest motiv, negocierile colective au devenit practic imposibile (sau cel puțin extrem de dificil de realizat), așa încât o parte din plasa de siguranță pe care acestea o asigurau pe vremea capitalismului industrial s-a evaporat.
Iar oamenii rămași și fără plasă de siguranță și cu mai puțină putere politică decât înainte pot fi foarte ușor capturați de lideri antidemocratici care pozează în politicieni anti-sistem.
În fine, al treilea element care a condus la moartea celei mai recente formule de democrație liberală îl constituie tocmai complexitatea fără precedent a societăților postindustriale, complexitate care s-a accentuat și mai mult odată cu trecerea la o economie bazată e cunoaștere (knowledge-based economy).
De la Kant și iluminiștii scoțieni încoace, presupoziția fundamentală a tuturor gânditorilor liberali a fost aceea că nu poți avea o societate liberală decât dacă toți membrii ei au același cadru de referință. Tocmai de aceea principalele instituții ale ordinii liberale au fost universitatea, parlamentul și presa. Universitatea era locul în care era gândit cadrul de referință, parlamentul – locul în care erau negociate diferitele aspecte practice ale cadrului de referință, iar presa – instrumentul prin care toate acestea ajungeau la publicul larg, pentru ca oamenii să știe cum să se coordoneze în public.
Cu alte cuvinte, gânditorii liberali considerau că, pentru a avea o ordine liberală funcțională, toți membrii societății, indiferent de diferențele dintre ei, trebuie să aibă o identitate comună. Această identitate comună a fost creată prin inventarea națiunii – și, într-un sens mai specific liberal, a națiunii civice. Integrarea cât mai multor oameni în cadrul de referință predefinit a dus la transformarea continuă a democrației liberale, până la punctul în care, spre sfârșitul erei industriale (adică, de dragul simplității, până prin 1970), (aproape) toți cetățenii unui stat democratic ajunseseră să fie incluși în cadrul de referință și să fie înzestrați cu drepturile civile, politice, economice și sociale specifice unei ordini liberale.
Însă, odată cu trecerea la lumea postindustrială, societățile au început să devină mult mai complexe, așa încât drepturilor de mai sus au început să le fie adăugate și cele culturale (centrate în principal pe identitatea individuală și de grup).
Dar identitățile sunt, prin însăși natura lor, fluide (de-a lungul unei vieți îmi pot conferi succesiv mai multe identități), complexe (fiecare individ și fiecare grup e, în realitate, suma mai multor identități, nu expresia unei identități unice) și disociative („eu” nu sunt „tu” și „noi” nu suntem „voi”). Astfel că centrarea pe identitate a dus, treptat, la erodarea cadrului comun de referință – până la punctul în care, azi, oamenii trăiesc mai degrabă în „triburi” (sau „bule”) decât în „națiuni”.
Pe de o parte, asta a însemnat că unele identități și-au pierdut privilegiile pe care le aveau anterior: bărbații în raport cu femeile, adulții în raport cu copiii, persoanele heterosexuale în raport cu cele LGBT, autohtonii în raport cu noii veniți și așa mai departe.
Pe de altă parte, fiecare astfel de „bulă” sau de „trib” a ajuns să aibă propriul cadru de referință. Sociologii continuă să-i întrebe pe oameni, în cercetările lor, dacă vocea lor contează. Dar, pentru respondent, sensul acestei întrebări s-a schimbat dramatic. Dacă, înainte, ea însemna „ești inclus în cadrul comun de referință?”, astăzi ea înseamnă „viziunea ta despre lume și viață este considerată la fel de legitimă ca a altora?”.
Unii spun că astăzi trăim în epoca post-adevărului. Mai corect, cred, este să spunem că fiecare tip de identitate își cere dreptul la legitimitate egală. Iar asta înseamnă că nu mai trăim într-o lume cu un cadru comun, predefinit, de referință, ci într-una cu cadre multiple și mereu schimbătoare de referință – până într-acolo încât membrii unui „trib” nu găsesc că au nimic comun cu membrii altui „trib”. Ideea modernă de națiune, inclusiv cea de națiune civică, s-a dizolvat într-o multitudine de identități mai precare și reciproc incompatibile.
Nu spun că e bine sau rău. Spun doar că așa arată lumea în care trăim astăzi. Această lume, în care unele identități își pierd privilegiul iar altele se simt încă oprimate sau ignorate (deci fără drept de legitimitate egală), este una în care curentele iliberale sunt libere să înflorească.
INTERVIURILE HotNews.ro