Despre Alba ca Zapada dinspre contextul sferei publice europene. Crestin-democratia, veritabila forta de centru

Vara care tocmai s-a încheiat a fost marcată de mai multe evenimente care doar în aparenţă nu au legătură unul cu altul: atentatele de la Oslo şi protestele de la Atena, Londra şi Hamburg. Începutul toamnei aduce cu sine o nouă dezbatere autohtonă: este sau nu posibilă o nouă mişcare de centru dreapta în România? Toate aceste evenimente şi teme de dezbatere apar nu întâmplător în aceeaşi perioadă, iar corelaţiile între evenimentele care marchează, înainte de orice, consolidarea unei sfere publice europene, cu avantajele şi dezavantajele inerente, pot aduce un răspuns şi la deja clasica întrebare cum este posibilă Albă ca Zăpada.

Contestarea ordinii sociale: un mesaj apolitic?

Să lăsăm deoparte orice teorie conspiraţionistă sau explicaţie conjuncturală. Nu ne interesează dacă Breivik era sau nu afiliat vreunei obscure grupări trans-naţionale, nici dacă poliţia londoneză a vrut să arate că se opune reducerilor de buget sau că primarul Londrei are propria sa agendă politică, diferită de cea a premierului Cameron. Indiferent de răspunsul la aceste întrebări care interesează legitim opinia publică, faptele rămân fapte şi trebuie interpretate din unghiul poziţionărilor care le-au produs şi a influenţei lor asupra mentalului colectiv. În primul caz, am avea de-a face cu un eveniment dictat de convingerile politice ale unui psihopat, în al doilea caz de lipsa oricărei revendicări politice, o mişcare de protest socială care nu se auto-investeşte cu un scop politic. Imediat după Londra, a urmat Hamburg, pe acelaşi tipar. Oslo, Atena, Londra, Hamburg. Patru oraşe guvernate pe baze democratice timp de sute de ani, fiecare în parte generând mai multă bunăstare decât multe dintre statele extra-europene care se mândresc cu un regim politic consolidat. Este posibil ca din interiorul unor asemenea construcţii politice să fie generate mişcări de contestare radicală a ordinii sociale, fără ca mesajul acestor mişcări să nu fie şi unul politic? Toate indiciile conduc la un răspuns negativ. Care să fie în acest caz explicaţia politică profundă a unor gesturi atât de radicale?

Alienarea individului vs. schizofrenia politicului

Nu am avut răbdarea să citesc manuscrisul lui Breivik, am parcurs doar mai multe fragmente care demonstrează foarte clar că avem de-a face cu manifestarea unei minţi complet deviate, excepţie de la normă. Dincolo de condamnarea crimelor şi a motivaţiilor sale, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva acest manuscris este răspunsul inept, grosolan şi fundamental greşit la platitudinea limbajului politic, de stânga şi de dreapta deopotrivă. Să comparăm un discurs politic în oricare dintre parlamentele din Europa secolului 19 cu declaraţiile politice vehiculate în prezent în mass-media: între extrema platitudinii şi cea a vulgarităţii nu se regăseşte mai nimic. Datorită acestei lipse, resimţită ca atare în mai multe sfere publice naţionale, apar cei care cred că au legitimitatea să suplinească limbajul politic. Lipsa unui dialog real cu liderii politici, apariţia unor modalităţi de comunicare ce dau doar iluzia apropierii, fiind de fapt expresia cea mai bună a înstrăinării, precum Facebook, face ca tocmai aceste mijloace de comunicare să fie considerate de indivizi precum Breivik cele mai indicate pentru a se exprima. Cum diviziunea dreapta – stânga nu este una conjuncturală şi nici măcar exclusiv politică, protestul politic se îndreaptă spre una din aceste două extreme, aleatoriu, prin opoziţie la ce este dat şi nu printr-o alegere raţională. Astfel, dacă un lider politic constată eşecul multiculturalismului fără a preciza la ce se referă, se vor găsi imediat epigoni care vor încerca să umple un gol de semnificaţie. Agresiunea lui Breivik nu este aşadar semnul de revoltă al vreunei ideologii, ci mai degrabă forma grotescă prin care se încearcă reabilitarea limbajului politic. Atentatorul de la Oslo nu a acţionat în numele dreptei pentru a ataca stânga multiculturală, ci el este expresia poate cea mai tulburătoare a unei schizofrenii a politicului, incapabil să se auto-regleze în lipsa unor repere mai profunde. Încercând să transmită un mesaj politic, Breivik a reuşit să capteze acea formă de solidaritate naţională care nu era atât de bine conturată şi a cărei absenţă era deplânsă de cei care au fost ţinta declarată a atacului terorist.

Anarhie si retele de socializare

Cât despre protestele de la Londra, distanţa între interpretarea lor aproape 3prezent şi pe care o folosesc, la un nivel încă rudimentar, pentru a decela sensul a ceea ce s-a întâmplat în acest context este că politicul apare în modernitate în două ipostaze: una extrem de vizibilă, prin intervenţia liderilor politici în mass-media, discursuri în Parlament, manifestarea voinţei politice prin opoziţie cu amânarea birocratică, etc. şi una aproape invizibilă, produs al unor mişcări tectonice, greu de anticipat, de urmărit şi de analizat. Cea mai pură manifestare politică este cea despre care se spune în general că nu are legătură cu politica. O discuţie pe teme culturale într-un regim autoritar este mai puternică decât orice manifest samizdat pentru că prin acea discuţie se crează tocmai acele legături sociale pe care un astfel de regim caută să le distrugă. Anarhiştii londonezi au creat, numai prin faptul participării lor la acte de violenţă, acel liant social pe care orice mişcare politică l-ar dori. Ce altceva sunt partidele politice decât reţele de socializare care au un scop diferit de cel al unor grupări constituite pe baze similare?

Refuzul ofertei politice actuale

Mesajul transmis în cele patru oraşe mai sus amintite a fost acela că poziţionarea politică explicită înseamnă situarea în afara politicii, iar protestul mut, cu excluderea explicită a motivaţiilor politice, poate genera o modificare de substanţă a felului de a gândi politica. Cu alte cuvinte, cu cât mai puţin afirmat politic este un gest, cu atât el este imediat încărcat cu semnificaţii politice, iar cu cât dorinţa de a te înscrie într-un mainstream politic este mai mare, cu atât efectele politice ale protestului sunt mai reduse.

Dată fiind această ecuaţie doar aparent paradoxală, răspunsul la întrebarea la ordinea zilei în România, ca dealtfel şi întrebarea însăşi, apar într-o altă lumină. Soluţia la recesiunea economică şi la multiplicarea problemelor sociale nu este nici de stânga, nici de dreapta. Un guvern de stânga, cum este cel aflat la putere în Grecia, este nevoit să nu poată pună în aplicare un program de măsuri sociale (pe care l-ar fi aplicat dacă ar fi existat suficiente resurse), după cum un guvern conservator, cum este cel din Marea Britanie sau unul social – democrat de land – cazul Hamburg – nu consideră că este necesar să adapteze măsurile de asistenţă socială la o nouă realitate economică. Aşa cum în cazurile amintite măsurile de stimulare a economiei lipsesc, lipsesc şi măsurile sociale care să ofere garanţia unei solidarităţi în jurul unor obiective care trebuie să stea mai presus de voinţa indivizilor.

Să nu ne imaginăm că în România nu avem printre noi vreun justiţiar radical şi schizofrenic sau că partidele care se revendică de dreapta sau de stânga pot produce măsuri de relansare economică ori inventa un sistem de asistenţă socială modern şi care să consume mai puţin din resursele bugetare dar să aibă rezultate mai bune decât cel din prezent. Avem de-a face cu un fenomen pe care îl consider îngrijorător şi despre care politicienii ezită să vorbească: deplasarea electoratului nu de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, ci în direcţia suspendăriisine die a opiniilor politice. Un electorat compus din persoane active – la fel ca şi protestatarii din Londra, Atena sau Hamburg – care doresc să se manifeste electoral dar refuză oferta existentă. Datorită unei culturi politice nu atât de dezvoltate dar nici total absente, nu se pot auto-organiza pentru a protesta în stradă dar nici nu consideră că pot sta indiferenţi, pe băncile facultăţilor sau în climatul aseptic al multinaţionalelor. Nemulţumirea faţă de sistemul politic în general este în creştere şi măsurabilă. Este nevoie ca toată această nemulţumire să fie canalizată în direcţia unui efort constructiv din punct de vedere politic. Singura formă de construcţie politică ce încearcă să se desprindă de stânga şi dreapta şi singura care încearcă să pună în valoare solidaritatea, văzută drept legătura socială cea mai profundă între indivizi şi care totodată cultivă virtuţile libertăţii economice este creştin – democraţia.