Despre Andrei Muraru. Exerciții de uimire

Încă de când am auzit pentru prima dată ipoteza numirii lui Andrei Muraru pe post de consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă, m-a cuprins o uimire vecină cu râsul irepresibil. Să vă spun și de ce (mi se pare absolut important să cunoaștem în amănunt tânăra generație de politicieni ori de oameni ce se visează la cârma treburilor cetății, într-o formă sau alta): în primul rând, pentru că îl cunosc mult prea bine. Aș spune ca pe propriul meu buzunar, dar până și acolo se întâmplă să mai găsesc lucruri de a căror existență pur și simplu uitasem. În al doilea rând, pentru că personajul Muraru mi-a pricinuit cea mai dezagreabilă interacțiune umană de până în prezent.

Nu o să reiau aici scrisorile publice (al căror semnatar am fost la acea dată ca expert al IICCMER) prin care semnalam abuzurile lui Andrei Muraru în calitate de președinte executiv al instituției cu pricina. Nu s-a întâmplat nimic atunci, n-o să se întâmple nici acum. În instituțiile de stat din România nu poți avea decât o atitudine hirschmaniană: abandon, contestare, sau loialitate! Am ales contestarea, urmată de abandon (adică demisia). Consider că am făcut bine. La fel și ceilalți colegi ai mei care între timp și-au găsit proiecte serioase de cercetare, în România sau în străinătate. Cei care au ales loialitatea, se află și azi la IICCMER. E dreptul lor, nu judec tăria de caracter a unor oameni care n-au dorit să-și riște creditele la casă, veniturile imediate, etc. Atât au putut atunci, so be it…

O să mă întorc, în schimb, la ideea numirii lui Andrei Muraru într-o poziție cu rang de ministru care l-ar obliga să intre în contact cu și să înțeleagă mecanismele de funcționare ale societății civile. Trebuie spus din capul locului că morala lui Muraru este încununarea felului de a fi al lui Muraru, deoarece ea proclamă respectivul fel de a fi ca principiu. Domnul viitor consilier (după toate zvonurile și predicțiile) instituie astfel iluzia ca realitate. Într-un limbaj — dacă vreți — kantian, imperiul murariot al libertății nu este încercarea de a da o anumită expresie naturii murariote, ci, dimpotrivă, este încercarea de a masca natura murariotă, de a instituționaliza decalajul dintre vorbe și fapte.

Prezint în cele ce urmează, cât se poate de succint, două episoade edificatoare, cred eu, cu privire la capacitatea lui Andrei Muraru de a înțelege mecanismele de funcționare ale societății civile:

2010: La Biblioteca Centrală Universitară (BCU) este organizat un concurs “cu cântec” în urma căruia șefia instituției îi revine doamnei Mireille Rădoi. Mai multe ONG-uri organizează un protest în fața BCU la care fiecare dintre participanți citește, în liniște, câte o carte, iar alții afișează bannere prin care ironizează amenajarea concursului respectiv. Câteva zeci de persoane sunt suficiente pentru a crea un mic blocaj în ușa de acces a Bibliotecii. Aflându-mă acolo, printre protestatari, constat la un moment dat apariția surprinzătoare a lui Andrei Muraru care, după câteva minute, începe să vocifereze împotriva “cititorilor” și pleacă, în cele din urmă, condamnând într-un acces de furie naturală dreptul celor prezenți de a reclama un abuz administrativ și o numire dubioasă. Au curs multe râuri de cerneală, de atunci încolo, despre Mireille Rădoi și conducerea BCU. Îmi rămâne însă proaspătă în memorie reacția virulentă a lui Andrei Muraru și idiosincrasia lui nedisimulată față de tot ceea ce înseamnă protest, activism, contact cu jandarmi, revendicare de drepturi, acțiune de stradă și așa mai departe. Andrei Muraru contesta pur și simplu dreptul sacrosanct al unor cetățeni de a contesta! Pentru Andrei Muraru, atât cât îl cunosc (și, spuneam, cred că îl cunosc foarte bine), tot ce iese din cadrele și limitele legii (de pildă, un protest neautorizat sau un flash mob), indiferent de cât de strâmbă ar fi legea, devine un gest reprobabil. Ceea ce se cheamă civil disobedience îl înspăimântă, îi dă frisoane, îl exasperează. Este secretarul UTC pe liceu, obedient în sus, tiranic în jos. Personajul nostru este genul de ipochimen care trăiește în litera normei, nu în spiritul ei. Pentru astfel de oameni, protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană au fost cel mai probabil expresia agravantă a unei mari fărădelegi. Domnul Muraru nu s-a întrebat niciodată dacă o lege, un regulament sau un concurs sunt corecte, ci, din contră, le-a acordat orbește statut de poruncă. Să-l numim, deși poate îi acordăm un prea înalt ștaif musilian, omul fără însușiri…

2012: Andrei Muraru participă surprinzător la protestele din luna ianuarie a acelui an, timp de câteva zile, lăsând la o parte proverbiala-i precauție și, înarmat cu un fes banal, atent îndesat pe cap, scandează din toți rărunchii doar acele sloganuri îndreptate împotriva guvernului Boc sau a președintelui Băsescu. Umblă febril printre protestatari, iscodește, ia pulsul, sugerează lozinci anume țintite și, în cele din urmă, răgușește în punctul de maxim al antibăsismului său. Așadar, cel care la BCU avusese o problemă de fond cu ideea de protest, se găsea acum, în ianuarie 2012, în ipostaza paznicului de gimnaziu prins în vestiarul fetelor cu mâna pe lenjeria intimă a nesupunerii civice. Între timp am aflat și de ce o făcea: a fost uns peste IICCMER, a vituperat sălbatic în studiourile Antenei 3 împotriva fostei conduceri a institutului (și, trebuie subliniat: fără urmări de natură penală, pentru că, desigur, toată “greaua moștenire” nu fusese altceva decât o excelentă performanță instituțională, documentată, validată intern și extern, ireproșabilă din punct de vedere administrativ), a împins jumătate din corpul angajaților spre demisie, a făcut din cazul torționarului Vișinescu un spectacol mediatic superficial și s-a antepronunțat cu caractere juridice de-o șchioapă, în primă fază, pentru o încadrare aberantă pe genocid. Însă noi, foștii lui colegi, cei care îl știam atât de bine încă de pe vremea când se bătea la propriu pe holurile institutului cu fratele său geamăn (Alexandru, fostul director al Institutului Național al Patrimoniului, un om de o precocitate politică identică), misiunea lui era cât se poate de clară: carieră politică și ascensiune vijelioasă, cu orice preț! Nu conta cine era patronul politic, putea fi vorba de Relu Fenechiu, de Crin Antonescu, Victor Ponta, Radu Duda sau de Papa Francisc, importante erau protecția și sinecurile.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro