Despre avatarurile fantastice ale legii privind confiscarea averilor
Am greșit, recunosc. Mi se întâmplă să greșesc, sunt gata întotdeauna să recunosc când se întâmplă, am făcut-o deja, o să repet. Scrisesem că pe Constituția actuală nu se poate confisca decât ceea ce statul dovedește a fi dobândit ilicit, și că extinderea confiscării ar fi neconstituțională. Am greșit aici? Nu, nici vorbă. Am greșit scriind că acest punct de vedere a fost susținut constant de Curtea Constituțională, până la decizia privind revizuirea. Nu puteam fi mai departe de adevăr. Când ÎCCJ a decis să confiște o parte din averea lui Dan Ioan Popescu a trebuit să verific cum a fost posibil. Am descoperit o inconstanță cronică a Curții Constituționale; am descoperit, prin urmare, la fel cum a descoperit probabil Dan Ioan Popescu, că acea garanție constituțională nu garantează nimic. Iată povestea:
1. Legea 18/1968
O lege pentru controlul averilor am moștenit-o din regimul anterior. Legea sancționa cu un impozit de 80% pe averea persoanelor fizice a cărei proveniență putea fi justificată. Legea scria explicit ce înseamnă asta: ”Prin justificarea provenientei bunurilor se intelege obligatia persoanei in cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobindirea sau sporirea bunurilor”. În 1996 Curtea Constituțională declară că acest pasaj a fost abrogat de noua Constituție, cu un argument unic și clar: legea încalcă prezumția constituțională a dobândirii licite a bunurilor.
2. Legea 115/1996
În replică, parlamentul adoptă o nouă lege care copiază în mare parte prevederile legii anterioare, fiind aplicabilă doar demnitarilor. Conform art. 18 instanța de judecată decidea confiscarea unui bun sau a contravalorii sale, ”dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată”. Atât! E primul exemplu de sofism legislativ și juridic în această chestiune : Legiuitorul încearcă să ocolească prezumția de liceitate, aplicată în decizia anterioară a CCR, pur și simplu renunțând să mai explice cum anume se decide că ”dobândirea unui bun nu este justificată”, cine anume și ce este obligat să probeze. Sigur, faptul că nu mai e prevăzut explicit în lege nu înseamnă ca există vreun dubiu rezonabil: posesorul bunului e singurul care are interesul și posibilitatea să justifice dobândirea lui. De asemenea, legea nu mai avea nevoie să pomenească explicit că acesta are ”obligația” asta, e îndeajuns că-l amenința cu confiscarea lui în caz contrar.
Cu alte cuvinte, art 18. din legea 115/1996, fiind echivalent în această privință cu cel din 1968, are aceeași problemă cu încălcarea prezumției de liceitate. Plus, eventual, și o problemă cu formularea imprecisă și confuză. Curios lucru, însă, vreme de 9 ani Curtea Constituțională n-a fost solicitată să se pronunțe. Bănuiala mea e că legea nu deranja pe nimeni, fiind aplicată doar la un nivel simbolic, deci nimeni nu și-a bătut capul să sesizeze Curtea. Lucrurile aveau să se schimbe dramatic după 2005, când pe baza ei începe controlul averii fostului ministru Dan Ioan Popescu.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro