Despre educația morală a copiilor
O scurtă ilustrare: copiii și moralitatea
Nimeni nu mai consideră astăzi necesară antrenarea morală a copiilor. Ce se înțelege azi îndeobște prin antrenare morală e, de fapt, antrenament civic.
Chiar înainte de pandemie, într-o școală de elită din centrul Bucureștiului a fost chemat cineva dintr-un ONG să explice copiilor de la clasa pregătitoare (5-6 ani) ce este bullying-ul și de ce trebuie să-i denunțe pe bullies.
Civismul nu a marginalizat morala, ci a substituit-o. Și acum e prezentat tinerelor generații drept soluție de conviețuire, drept soluție de viață. Copiii sunt, pe de o parte, încurajați să fie “ei înșiși”, iar pe de altă parte li se spune să fie “drăguți” cu toți ceilalți.
Mamele din toată lumea civilizată își fac azi un titlu de glorie din faptul că sunt foarte permisive cu odraslele lor. De fapt odraslele sunt tratate ca niște mici oracole atotștiutoare și atotsimțitoare. Mama de azi trăiește cu impresia că lipsa de autoritate asupra copilului este cea mai mare calitate a sa. La lipsa de autoritate se adaugă multă iubire față de mica creatură, de fapt, adulare irațională, înnăbușitoare, absolută. “Morala maternă” se desfășoară în jurul unui principiu sacru: prosternarea în fața copilului. Numai că – și aici i-aici! – aceeași mamă „credincioasă” se declară oripilată când vede că odrasla nu e suficient de “drăguță” cu ceilalți, suficient de pacifistă.
Despre importanța structurală a constrângerilor se vorbea pe vremuri în sociologie. S-a vorbit într-o vreme și în cabinetul de psihoterapie infantilă. Până nu s-a mai vorbit. Și totuși, nevoia de structură nu e vreun moft, ci condiția însăși de dezvoltare a personalității.
Lipsa structurii împiedică agregarea Eului. Eurile firave care rămân inevitabil blocate în narcisism primar, nu se pot structura axiologic. Altfel spus, copilul căruia nu i se pun limite e incapabil de autoreglare morală. Un copil incapabil de autoreglare morală va fi lipsit, printre altele, de sentimentul rușinii fără de care adaptarea socială nici măcar nu poate avea loc.
Rușinea ține de un dispozitiv moral interior pe care el nu-l are. Astfel, copilul suferă când își dă seama că ceilalți îl găsesc inadecvat. El se poate simți nedreptățit sau înverșunat, nu însă și rușinat.
Un astfel de copil nu va avea, mai tâziu, realmente acces la el însuși (la care “el însuși”?) sau la ceilalți (la care “ceilalți”?). În cel mai bun caz, dacă are o natură docilă, va crește confundând instinctul moral cu capacitatea de a fi “drăguț” și va constata, neputincios, că îi este imposibil să fie “el însuși” și în același timp “drăguț cu ceilalți”.
Acestei naturi docile îi va veni de hac ambivalența: pacifist, submisiv și neconflictual pe de o parte, revendicativ, narcisic și despot pe de alta, viața lui va fi marcată de sentimentul neputinței; inclusiv de neputința de a produce ceea ce-și dorește cel mai mult și mai mult: anume, conținut personal autentic, cevacare să-l exprime în cel mai înalt grad.
Ce e cu adevărat autentic în el e de nearătat celorlalți (căci foarte ostil); iar ceea ce de arătat celorlalți nu e niciodată autentic (căci prea tolerant). Din această dilemă bietul adolescent sau tânăr adult nu poate ieși decât mințind în toate direcțiile sau recurgând la mecanisme preconștiente de apărare (disocieri, deplasări, idealizări, proiecții etc.).
În plan intim, lucrurile arată și mai rău, de fapt de-a dreptul dramatic. Pentru că nu are “cu ce” să-l iubească și să-l ajute pe celălalt altfel decât prefăcându-se implicat afectiv, prezența celuilalt îl sperie, îl incomodează și îl face exagerat de susceptibil.
Cunoaștem, cred, cu toții o mulțime de oameni „generoși”, „indulgenți”, “inițiați moral” care resimt orice relație apropiată cu un seamăn ca pe o povară și ca pe o oprimare, nicidecum ca pe o împlinire, deși “societatea” în care trăim le propune, insistent, de câteva decenii, exact contrariul.
Deschiderea spre semeni rămâne azi o directivă politică și socială considerată salutară. Ea contribuie, însă, în cele mai neașteptate și mai subtile moduri, la neclintirea noastră morală.
Contextul discuției
Atașamentul pentru anumite valori este modul cel mai profund și mai tainic cu care noi ne prindem de lume în general și de anumiți semeni în particular. Acest atașament determină orientarea noastră fundamentală în realitate, fie ea profesională, morală sau interpersonală. Lipsa asumării unor valori conduce la o apatie periculoasă: la o lipsă indolentă de promptitudine în a emite judecăți interpretative asupra realității; și la o neputință de a confrunta responsabil realitatea cerându-i, la nevoie, socoteală.
Aici mă simt aproape de perspectiva lui Michael Polanyi: înțelegem, scria el, din realitate mai mult decât putem realmente explica. În procesul înțelegerii, faptele nu pot fi despărțite de valori. Pricepi ceva din lume pe criterii nestricte, inefabile, dar totdeauna pe criterii care te privesc direct. Înțelegerea devine astfel o chestiune de responsabilitate, nu de inferențe și constatări empirice, ceva deopotrivă subiectiv și obiectiv, intuitiv și rațional, adică condiționat de chiar mizele pe care omul le aduce cu sine în procesul cunoașterii. Se poate afirma, astfel, că a înțelege înseamnă a fi responsabil; iar a fi responsabil înseamnă să fi înțeles deja.
Omul care nu-și poate asuma un itinerariu e pus în mișcare de un flux de valori și edicte trendy care îl poartă oriîncotro va duce curentul vremii. Un astfel de om nu are cum să-și dea seama când e prostit sau manipulat. El va face ce „se face” și va spune ce „se spune”. Tot așa cum nu-și dă seama în ce situație existențială se află, nu știe nici în ce situație politică se află. Nefiind suficient de sensibil la datele realității, nu realizează când și de ce se strânge cureaua politică, mai exact, când se trece de la măsuri compatibile cu democrația, la măsuri de tip totalitar. Diferența dintre logica democrației și logicalitatea ideologiei e uriașă, practic de la cer la pământ. (Cel puțin) în privința asta, Hannah Arendt avea dreptate. Ea folosește termenul de “logicalitate” în Originile totalitarismului: totalitarismul nu e doar despre teroare, ci și despreaceastă logică ideologică – logicalitate – ce ia cu asalt realitatea și poate fi apoi dusă până în pânzele albe.
Când cei mai mulți oameni nu mai pot distinge între logica democrației și logicalitate ideologică, distincția nu mai are niciun sens. Își pierde atât relevanța teoretică, cât și eficiența practică și politică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii pot fi, la o adică, în toate felurile în care li se propune să fie, plus în inversiunilefelurilor respective. Oricâte lucruri nobile, originale și interesante li s-ar propune să facă, ei le vor face, orbește, pe toate. În adâncul lor, rămân însă oameni fără miză și fără țintă, oameni care pun multe întrebări false și dau multe răspunsuri greșite. Erorile lor sunt cu atât mai mari și mai extravagante, cu cât îi privesc mai direct și mai intim.
Deficitul de înțelegere a realității face că acești oameni nu sunt capabili să se miște liber în propria viață. Sociologic vorbind, comportamentele lor nu sunt ghidate de valorile cu care pare că sunt compatibile. Această nepotrivire e frecventă în anomii. Nu voi analiza acum problema, doar spun că ea conduce la ceea ce Robert Merton numea cândva „ritualism”: apar practici despre ale căror consecințe și obiective practicanții nu știu absolut nimic. Tot ce contează e ca acele practici să fie întreprinse neabătut, orbește.
Mai multe despre ritualism, cu altă ocazie. Acum e important să rămânem la ideea de bază a textului: ce se întâmplă cu „omul drăguț” care se pune cu atâta ușurință la dispoziția altora? E într-adevăr un om moral? Cum e posibil ca cineva profund orientat spre el însuși să dea, deodată, impresia că nu-l mai preocupă exprimarea de sine, ci exprimarea altora? Cum a apărut acest tip uman, tipul „inițiatului moral”?
Răspunsul meu: printr-o serie de răstălmăciri și artificii retorice.
Deschiderea spre ceilalți este ea însăși răstălmăcită. Cum anume? În felul următor:
Acest tip uman nu e interesat de continuitate; nu e conștient de rolul trecutului în viața sa; nu e capabil de autoreflecție. Date fiind toate acestea, el nu e capabil de autolimitare. Neștiind unde începe și unde se termina, nu își pune problema salutară a delimitării de ceilalți. Delimitarea, însă, e atitudinea care premerge doeschiderea valoroasă și responsabilă spre o altă ființă. Părintele Scrima vorbea despre “deschidere centrată”: abia cineva care își cunoaște propriul centru și propriile limite, poate asuma “povara (dacă nu chiar scandalul) diferenței”. Personal, am mari îndoieli că oamenii ne-centrați pot participa efectiv la o lume pluralistă.
Cele mai frecvente forme de deschidere pe care le vedem azi sunt fie simulări cinice ale disponibilității, fie disimulări ale autoabandonului.
Să vedem acum despre ce artificii retorice e vorba. Dau un exemplu:
Încerc să las cu bună știință impresia că alegsă fiu deschis către ceilalți, nicidecum că aș fi constrâns să mă deschid. Vreau cu tot dinadinsul să știți că o fac pentru că sunt fidel pornirilor mele autentice – porniri care au valoare de adevăr, că doar încerc să “stay true to myself”. Te conving în felul ăsta că alegerea mea nu e doar un indicator al relaxării mele încrezătoare, ci și odeclarație de moralitate în toată regula! Tu, celălalt, ești, de acum înainte, introdus în programul moral al exprimării mele de sine.
Deși nu mi-o cere nimeni, vă spun vouă și îmi spun mie că sunt motivat interior să-l iubesc pe celălalt din toată inima. Altruismul și civismul au devenit, ambele, manifestări ale autonomiei mele morale.
Umanismul naiv și nombrilismul merg, iată, perfect mână în mână. Pare că “cheltuiala” e minimă, însă nu-i așa, dimpotrivă. Plătim enorm, costurile sunt, ca să zic așa, prostesc de mari: apar niște exigențe de relație pe care nimeni nu prea știe cum să le împlinească fără să-i tragă pe ceilalți pe sfoară și fără să se tragă singur pe sfoară.
În lumina acestor exorbitante standarde relaționale, orice gest de autoexprimare care ar vădi sărăcie morală va fi automat mistificat.
Omul se trezește astfel – nu prea știe nici el cum sau de ce – constrâns să-și exagereze și dramatizeze toate interpelările. Cine nu dramatizează întâlnirea cu ceilalți, părăsește ringul!
Nu mai e loc pe scena socială pentru cei care nu fac dovada că le pasă de ceilalți excesiv de mult. Simularea acestui exces a devenit, din păcate, normalitate.
Niște observații despre exprimarea de sine
Prin 2017, după victoria lui Trump, faimoșii sociologi Ronald Inglehart și Pippa Norris ne dădeau o veste foarte proastă: valorile de autoexprimare au fost lăsate în urmă, s-au întors valorile materialiste și, împreună cu ele, s-a reconsolidat preferința votanților pentru regimurile autoritariste! Trump era la momentul respectiv ilustrarea perfectă. Supraviețuirea tribală, observa Inglehart, a revenit în forță. O serie de valori care ghidau viața părinților și bunicilor s-au evaporat pur și simplu într-un timp foarte scurt aruncând oamenii maturi în nesiguranță existențială; valurile de migranți și creșterea ratei șomajului ca urmare a robotizării și digitalizării, schimbările culturale rapide, neajunsurile economice constituie, toate au devenit pentru cei mai bătrâiori și mai nesiguri, niște amenințări cu moartea.
Așa s-a revenit, credeau Inglehart & Norris, la “barbarele” valori de supraviețuire de care Occidentul postmaterialist și obsedat de altruism părea că scăpase. Într-o atmosferă toxică de suspiciune și resentiment generalizat, americanii nu puteau decât să-și dorească să fie salvați, fie chiar și de cineva ca Trump. Una peste alta, articolul la care mă refer (și cartea care i-a urmat doi ani mai târziu, în 2019) pare că semnalează o problemă serioasă: asistăm la inhibarea valorilor postmaterialiste, adică a acelor valori care dăduseră măsura destinderii noastre sufletești; a curajului de a năzui spre o viață mai bună laolaltă cu cei diferiți de noi, curaj concretizat în mișcări pacifiste, protecția mediului, egalitatea de gen și în câte și mai câte alte valori altruiste vor fi apărut în ultimele decenii pe frontispiciile ONG-urilor.
Azi vocile xenofobe se aud mai tare și mai răspicat decât acum câteva decenii, iar egoismul colectiv (cum știm că îl numea Popper) și-a recâștigat proeminența. Această crispare tribalistă amenință, credea Inglehart, societatea deschisă și, odată cu ea, cum spunea tot Popper, “potențele creatoare ale omului”.
Impresia mea e că se înșeală. De fapt, valorile expimării de sine sunt și azi la fel de importante; ele n-au trecut în plan secund nici măcar în această pandemie. Numai că – atenție – valorile exprimării de sine au devenit, între timp, și ele niște valori de supraviețuire!
E plauzibil să spunem că amenințarea cu irelevanța socială e, pentru oamenii de azi, cel puțin la fel de înspăimântătoare ca amenințarea cu dispariția fizică.
Supraviețuirea devine azi și o chestiune de autoexprimare. De fapt, omul de azi, oricare i-ar fi vederile politice, înțelege să supraviețuiască având o voce, și nu orice voce, ci una recognoscibilă, corectă, dreaptă, dacă se poate, perfect-dreaptă. Dorința de a-ți face auzită vocea nu ține, evident, de vreun instinct străvechi, ea are la bază motivații formate sub presiunea unui punct de referință cultural modern: “exprimă-te!”, “speak out!”.
Exprimarea e un act de supraviețuire, cu aparența unui act moral sau civic. Apar, în acest fel, noi și inconturnabile exigențe existențiale, retorice, sociale, economice și academice.
Să nu uităm totuși că exprimarea de sine într-o manieră originală nu este și nu a fost niciodată la îndemâna oricui. Ea pune, printre altele, și problema resurselor: efort, talent și inteligență, pe de o parte, mijloace concrete de a susține autenticitatea: accesibilitate financiară, instituțională, academică etc. pe de altă parte.
Lipsa accesului la mijloacele de care omul are nevoie pentru a îndeplini niște standarde valorice de la care societatea nu-i “permite” să se sustragă conduce la o formă sau alta de crispare.
Omul se trezește cătrănit. Lipsa talentului și/sau a resurselor de autoexprimare îi dă un sentiment de nesiguranță în raport cu ceilalți și cu el însuși. Cel care n-are “cu ce” să se exprime pe sine, se reorientează: fie se retrage sau se alienează respingând presiunea socială, fie pretinde acces privilegiat la mijloacele de care are nevoie pentru a săvârși mult-doritul act de autoexprimare (se revoltă, cere prioritate la resurse, exercită presiune civică etc.), fie schimbă regulile jocului și impune propria nișă morală ca standard nou-nouț, fie – am lăsat la urmă posibilitatea cea mai frecventă – aderă la manierele de autoexprimare ale altora.
Cazul acesta particular – aderarea la exprimarea autentică a altuia – nu e simplu mimetism. Aici avem ceva mai complicat și mai grav: avem de-a face cu o formă de “înscenare” a solidarității.
Atunci când o majoritate de oameni se simte presată să producă inițiative autentice, apare, din motivele de mai sus, o popularizare mai intensă a anumitor gusturi morale. Veți spune, poate, că relativismul pălește. Aș! Nici vorbă.
Faptul că anumite modele de viață au într-adevăr mai mare trecere decât altele nu tulbură cu nimic relativismul instalat confortabil în societatea noastră. Nu se va auzi la case mari spus, explicit, că un model anume de viață ar fi “superior” altora, se va auzi doar că o viață, un destin, un parcus, e “mai autentic” și “mai adevărat” decât altele.
Că mulți dintre cei cărora le lipsesc resursele, mijloacele și “tupeul” de a fi autentici obișnuiesc să se exprime prin afiliere și emulație e, bineînțeles, o banalitate. Banal e și să remarcăm că se creează astfel o comunitate de gust moral în jurul „mesagerilor autenticității”. Banală e și concluzia: emulația i-a scăpat, desigur, pe mulți de irelevanța socială. Tot mai mulți tineri se bucură prin procură de avantajele autenticității. Ne-banală e consecința ultimă: astăzi,autenticitatea se bucură, la rândul său, tot prin procură, de avantajele moralității!
Două ilustrări
Cine sunt mesagerii autenticității? Care sunt profilele autentice la care sunt sensibile tinerii de azi?
Deși poartă haine scânteietoare și e doldora de bijuterii, Lil Pump are un chip armonios, aproape delicat, voce ștearsă și o anumită lentoare melancolică în mișcări. Cântă un subgen de hiphop ticsit cu efecte sonore, subgen pe care nouăzeciștii americani l-au botezat “trap” (în slang înseamnând loc în care se vând ilegal droguri.)
Lil Pump a debutat acum vreo 4 ani cu un cântecel care dura un pic peste 2 minute (mai exact, 2 minute și 10 secunde). Devenit imediat hit, “Gucci Gang” a provocat dihonie și învălmășeală. Nu era un hit “indus”, pus pe “heavy rotation” de posturile comerciale de radio, era un hit “genuin”. Altfel spus, tinerii toți și-au spus cu voce tare (sau în sinea lor): “asta este!”
“Gucci Gang” a intrat, pe merit, în renumitul top Billboard, însă nu oricum, ci ca cea mai scurtă piesă ajunsă în top 10 în ultimii 45 de ani.
Au apărut curând comparații între Lil Pump și Beatles. Când locvace, când poticnit, când nesigur, când auto-elogios, băiețandrul e chemat să vorbească studenților din toate campusurile studențești de elită. A fost “cerut” la Harvard. S-a dus. Eu am aflat că Lil Pump ocupă un loc sub soare (și unul în Billboard) de la un student eminent care termină acum, la Oxford, unul dintre cele mai dificile programe academice.
Cititorii pot întrerupe preț de 2 minute acest text ca să vizioneze pe YouTube șlagărul la care mă refer. Până să-l acceseze ei, “Gucci Gang” avea nu mai puțin de 1,047,269,289 vizualizări.
Redau mai jos textul:
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang, Gucci gang
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang (Gucci gang!)
Spend ten racks on a new chain
My bitch love do cocaine,
ooh I fuck a bitch,
I forgot her name
I can’t buy a bitch no wedding ring
Rather go and buy Balmains
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang (Gucci gang!)
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang, Gucci gang
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang (Gucci gang!)
Spend ten racks on a new chain
My bitch love do cocaine,
ooh I fuck a bitch,
I forgot her name,
yeah I can’t buy no bitch no wedding ring
Rather go and buy Balmains, aye
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang
My lean cost more than your rent,
ooh Your mama still live in a tent, yeah
Still slanging dope in the jets…
Așadar, opulență, “drogangeală”, “gagicăreală” – ingrediente specifice culturii hip-hop de la finele anilor 90.
Dar cum să explici succesul spontan, de masă – nu de nișă hiphop – al lui Lil Pump într-o lume în care hedonismul pare moralmente depășit? Cu succesul activ al lui Lil Pump nu se poate lăuda niciun “A-lister” dintre cei care semnaseră acum un an faimoasa scrisoare de renunțare la consumerismul postpandemic.
De la același student la Oxford aflu că avem și noi, românii, un Lil Pump al nostru. Studenții mei de la Litere se grăbesc să confirme: îl știu, îl cheamă Abi Talent! E rrom și, la cei 16 ani ai săi, are un succes ieșit din comun. Studentele cred că e chipeș. Nu le pot contrazice: are și Abi o figură delicată, are și el haine țipătoare. Aflu că i se spune “Rege pe România” (ne-a propus chiar el să-i spunem așa, iar 545.000 de tineri s-au conformat, urmărindu-l pe Instagram).
INTERVIURILE HotNews.ro