Despre functia politica a predarii limbii latine

Un nou proiect normativ aflat în discuţie publică are în vedere eliminarea limbii latine din învăţământul gimnazial. Măsura reprezintă o verigă a unui lanţ vechi în care diverse măsuri legislative au restrâns aria predării limbii latine în învăţământul românesc, făcând din el un formator în cultura clasică mult mai superficial decât toate limbile Europei (cu accent pe cele nelatine, unde acestei limbi i se acordă un spaţiu de predare mult mai generos). Seria acestor măsuri a adus cu sine de fiecare dată un şir de proteste erudite din partea clasiciştilor, care şi-au văzut profesia lovită şi idealurile ştirbite. Întotdeauna, protestele au fost inutile. Vreau să mă întreb mai jos: de ce?

Cel mai la îndemână ar fi să dăm vina pe obtuzitatea politicienilor, pentru care prioritatea în educaţie a unei limbi despre care se spune că este ‘moartă’ (fără a se înţelege de fapt că acest adjectiv nu înseamnă că ea ‘nu se foloseşte’, ci că ea se foloseşte exclusiv atestând rădăcinile deja existente ale arborelui culturii) este, fireşte, cvasi-nulă. Sau o altă vină ar fi legată de mentalul celor care normează educaţia noastră, încă afectată de clişee socialiste, în genul priorităţii economiei faţă de istoria artei, a matematicii faţă de literatură etc., un mental venit din epoca părinţilor care ne trimiteau cu gloata ‘la Poli’ în anii ’80. Dar aceste argumente nu sunt utile, căci ele constau în invocarea unui defect al ‘adversarului’ limbilor clasice.

Aş propune aşezarea provizorie în paranteză a acestui adversar legislator şi a mentalităţilor lui. Aşa iese în lumină un nou set de argumente, pe care în general clasiciştii le-au folosit ca pledoarie în favoarea lor şi care, iată, nu au funcţionat. În general, cele mai simple argumente folosite au avut în vedere: a) originea latină a limbii române şi cultivarea latinei în numele demnităţii sursei limbii noastre; b) comparaţia cu sisteme de învăţământ din alte culturi neolatine; c) formarea unui instrument de cunoaştere a surselor pentru umaniştii dedicaţi unor obiecte de studiu care presupun această limbă. d) dorinţa de a nu separa prea timpuriu, în educaţia unui tânăr, umanismul de ştiinţele exacte. La aceste patru argumente se poate răspunde, din păcate, foarte uşor, fără a le infirma, ci doar restrângându-le importanţa până la a le face ineficace: da, ele sunt adevărate, dar: demnitatea poate fi restrânsă la un spaţiu simbolic (şi cât spaţiu e nevoie pentru un simbol?); alţii îşi pot permite predarea ei mai largă pentru că au un buget mai mare; instrumentul se poate forma şi la universitate; timpul separării formaţiei este foarte discutabil. Aşadar, nu voi nega aceste argumente, ci voi spune doar că timpul precedent al dialogului cu legislatorul le-a dovedit ineficiente.

Voi propune alte patru, mai puţin vehiculate şi a căror forţă ar merita încercată. Primul constă în explicarea faptului că procesul de restrângere a predării limbii latine este o caracteristică de evoluţie a modernităţii româneşti. Al doilea constă în generalizarea acestui prim aspect, spunând că renunţarea la limba latină este un fenomen identitar european de reacţie la universităţile evului mediu de tradiţie latină care nu are un raport substanţial cu cultivarea anticilor. Al treilea arată faptul că utilitatea învăţării gramaticii limbii latine nu ţine doar de formarea umanistă, ci este necesară pentru formarea unei minţi clare în abordarea oricărei ştiinţe. Al patrulea este o meditaţie asupra identităţii europene şi comentează recenta poziţie a Angelei Merkel în chestiunea falimentului multiculturalismului.

1. Cultura modernă românească a luat un start iluminist prin elogierea limbii latine şi formarea unui învăţământ modern în care funcţia limbii latine era sublinierea originii limbii naţionale. Dar, pentru că studiul latinei era îndreptat spre studiul particularizant al unei identităţi locale, tocmai această direcţie a condus la eliminarea treptată a instrumentului în favoarea scopului, a scării după ce am urcat pe acoperişul dorit: am format o limbă şi o literatură naţională, deci acum nu mai avem nevoie de instrumentele ei formatoare. De aici, concurenţa dintre orele predate de limbă şi literatură română şi limba latină, unde proporţia ar merita echilibrată. De aici, ponderea predării latine în facultăţile umaniste, începând cu filologia: limbile clasice sunt văzute acolo ca o secţie între altele, iar studioşii în limba română, italiană sau spaniolă au arareori sau superficial de-a face cu latina. La fel, în celelalte facultăţi umaniste, unde utilitatea ei este arareori luată în seamă. Ieşirea din această stare de fapt presupune reinterpretarea funcţiei predării latine: de instrument care ne conduce spre universalitatea care ne este nouă accesibilă şi doar în plan secundar spre înţelegerea unei identităţi locale.

2. Dacă urmăm evidenţele, am putea spune că învăţarea limbii latine trimite la cunoaşterea unor forme de civilizaţie şi cultură romană, origine a Europei. Nimic mai adevărat, dar structura de reticenţă pe care o are fenomenul de restrângere treptată a învăţământului de limbă latină în Europa (cu accent pe ţările cele mai naive din acest punct de vedere, cum este România) are o altă istorie, de obicei neluată în seamă şi nefolosită în argumentaţie. Să aruncăm, însă, o privire asupra continuităţii dintre critica umanistă a universităţilor medievale latine (pe care Petrarca o face într-o latină mai mult decât subtilă, uneori excesiv de stilizată, semn al declinului folosirii unui instrument de studiu universal) şi critica evului mediu pe care autorii modernităţii nu încetează să o facă, de la Bacon până la iluminism: pentru a instaura modernitatea ca fenomen european, autorii acestei instauraţii au eliminat treptat din universităţi şi din viaţa publică limba latină, conducând la particularismul limbilor vernaculare şi naţionalismul european al secolului al XIX-lea. Critica modernităţii, făcută în secolul următor, a continuat, totuşi, pretutindeni această eliminare, ceea ce ne poate face să credem că ea nu a fost o critică completă. De aici, concluzia este simplă: însăşi depăşirea modernităţii ca proiect cultural presupune reevaluarea limbii latine şi reinterpretarea funcţiei ei cel puţin independent de efortul secolelor modernităţii de a se desprinde de universitatea medievală. La rândul ei, studiul limbii latine se poate apropia cu noi instrumente de înţelegere de cadrele de gândire ale scolasticii pe care am preluat-o, poate prea mult şi pe nedrept, doar de la detractorii ei moderni.

3. Iarăşi, dacă urmăm evidenţele, am putea spune că studiul limbii latine este un studiu al unei limbi ca oricare alta: de ce nu altele, mai degrabă? Aici aş susţine că diferenţa de grad între ele face utilizarea termenului de ‘limbă’ în aceste cazuri să fie uşor echivocă, iar diferenţa de grad dintre latină şi alte limbi europene să facă din prima un instrument universal de gândire legat de toate ştiinţele cărora ne putem dedica. Latina ar intra astfel în grupul unor ‘materii’ precum logica sau matematica, deoarece ea conferă distincţii ale gândirii analitice. (Este mereu frapant să constaţi cum germana sau engleza au preluat distincţii mai clare şi mai bine articulate din latină decât romanicele, exprimând foarte adesea forţa construcţiilor şi a participiilor cu mai mult succes). Această nouă clasificare ar trebui să aducă cu sine mai multe ore de latină în gimnaziu, în liceu şi în toate facultăţile universităţii, fără a ne limita la cazul celor umaniste. Fără latină este imposibil de practicat nu doar filosofia analitică, ci însăşi o gândire analitică a oricărui om elevat care doreşte să evite confuziile de limbaj. Motivul acestui fapt este unul cultural: deoarece latina este prima în constituirea pluralităţii Europei, este firesc ca ea să fi dat distincţiile pe care evoluţia ulterioară le-a putut respecta sau uita, după circumstanţe.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro