Despre incredere, credibilitate si codul fiscal
Am fost intrebat de catre un jurnalist de ce este o asemenea inversunare impotriva proiectului de Cod Fiscal. Nu cred ca e vorba de inversunare si, in niciun caz, impotriva Codului, care reprezinta un mare pas inainte. Este mai degraba o mobilizare a specialistilor impotriva agresivitatii relaxarii fiscale, determinata de temerile generate de ultima recesiune financiara (2008-2010) si, mai ales, de ceea ce se intimpla in Grecia. Experientele dureroase amintite sunt prea proaspete pentru a fi trecute cu vederea. In acelasi timp, aceasta mobilizare fara precedent este si un semn al maturizarii societatii romanesti.
Recentele evenimente, de la noi si din Grecia, mi-au reamintit un text despre incredere, pe care l-am publicat acum trei ani, in contextul unor intamplari din acea tara in care, intre timp, situatia s-a inrautatit. Si s-a inrautatit tocmai din cauza unei acute lipse de incredere in interiorul societatii.
Contractul social intre cetatean si stat continua sa fie fundamental pentru bunul mers al societatii din zilele noastre, iar in economiile avansate, acesta este considerat un dat. Natura implicita si nescrisa a contractului social este, de fapt, caracteristica fundamentala a unui contract psihologic, care se bazeaza pe asteptari. Esenta acestui tip de contract o reprezinta increderea cetatenilor in cei pe care-i voteaza: ca isi vor indeplini promisiunile electorale si ca vor lua acele decizii prin care sa asigure bunastare pe termen lung, cum ar fi stabilirea unor taxe rezonabile si cheltuirea acestora in folosul cetateanului.
Increderea cetatenilor in cei pe care-i voteaza se bazeaza pe previziuni, ca parte importanta a conditiei umane. Oamenii creeaza modele interioare ale lumii inconjuratoare bazate atit pe propria experienta, cit si pe ceea ce le spun altii, incearcand sa intuiasca ce se va intimpla in viitor. Asta le permite sa deceleze amenintarile, sa se pregateasca pentru ele si sa-si planifice viitorul pentru a-si atinge obiectivele pe termen lung. Din acest punct de vedere, increderea inseamna posibilitatea de a previziona ce vor face altii si ce situatii vor aparea.
Societatea are nevoie de incredere intrucit opereaza la hotarul dintre ceea ce se stie din experienta si ceea ce pare posibil. Fara incredere, ar trebui luate in considerare toate eventualitatile, ceea ce ar duce la imposibilitatea de a actiona. In cele din urma, increderea reprezinta un pariu pe una dintre eventualitati, cea care consideram ca ne poate aduce beneficii. Odata ce increderea este acordata, ipoteza unei actiuni contrare nici nu mai este luata in calcul si, astfel, se obtine o reducere a complexitatii sociale.
Increderea are diverse conotatii: sociale, filozofice, psihologice, economice. O definitie care le-ar cuprinde pe toate se refera la situatia in care o parte este dispusa sa se bazeze pe actiunile viitoare ale altei parti. Partea care are incredere nu are certitudini cu privire la rezultatul actiunilor celeilalte parti, careia i-a cedat controlul si de la care se presupune ca are doar asteptari pozitive.
Din acest motiv, increderea implica acceptarea unei pozitii de vulnerabilitate fata de o alta persoana, pe baza unor informatii care denota bunele intentii ale acesteia. Incertitudinea, vulnerabilitatea si posibilitatea de a evita riscuri si, implicit, de a alege intre diverse optiuni, sunt conditii necesare pentru existenta ei. Astfel, majoritatea cercetatorilor (de ex: Lewis and Weigert, 1985; Oakes, 1990) vad increderea ca o functie a unor informatii imperfecte. Daca informatiile ar fi perfecte, n-ar mai fi vorba de incredere ci de un calcul rational. Daca n-ar exista deloc informatii, nici nu s-ar mai pune problema increderii, pentru ca ar fi vorba de credinta oarba sau de acceptarea riscurilor asociate jocurilor de noroc.
Increderea presupune o puternica dimensiune temporala, fiind o punte intre experiente anterioare si viitorul anticipat. Manifestarea increderii reprezinta anticiparea viitorului, cu adoptarea unei atitudini potrivit careia viitorul ar fi cert. Din acest motiv, increderea poate fi considerat si un lubrifiant economic, care reduce costul tranzactiilor dintre parti, duce la aparitia unor forme de cooperare si, in general, contribuie la dezvoltarea activitatilor economice si la prosperitate. Ca forma a capitalului social, un grad inalt de incredere stimuleaza cresterea economica, in timp ce un grad scazut de incredere o inhiba (a se vedea cazul Greciei).
Increderea si credibilitatea nu sunt sinonime. Increderea se refera la un set de credinte si atitudini asociate cu aceptarea riscului si a vulnerabilitatii. Credibilitatea se refera la calitatea perceputa a unei surse, care poate duce sau nu la incredere, respectiv la convingerea ca mesajul este corect sau nu.
Dintre toate atributele credibilitatii, cel mai mult conteaza competenta si integritatea. Competenta inseamna cunostinte tehnice, aptitudini si know-how, iar integritatea inseamna onestitate, responsabilitate morala si bune intentii. Amindoua sunt obligatorii pentru a considera o sursa credibila, adica demna de incredere.
Si atunci, in cine putem avea incredere? In 1983, Patrick Wilson si-a lansat teoria autoritatii cognitive. Conceptia fundamentala a teoriei autoritatii cognitive este ca oamenii dobindesc cunoastere in doua moduri distincte: fie pe baza propriei experiente, adica “la prima mina”, fie din ceea ce au aflat de la altii, adica “la mina a doua”. In fapt, oamenii depind in cea mai mare masura de altii pentru a primi idei si informatii, in afara experientei directe, iar cea mai mare parte a ceea ce stiu si cred despre lume este ceea ce dobindesc “la mina a doua”.
Totusi, oamenii nu considera credibil tot ceea ce aud. Doar cei “care stiu ceea ce vorbesc” sunt recunoscuti drept autoritati cognitive. Autoritatile cognitive nu se rezuma doar la oameni, cuprinzand diverse alte surse de informatii: carti, publicatii, organizatii, institutii media etc. Acestea sunt apreciate nu numai pentru cunostintele lor, ci si pentru opiniile si pentru sfaturile lor cu privire la atitudini sau actiuni potrivite in anumite situatii. Astfel, autoritatile cognitive reprezinta acea categorie de oameni si/sau informatii percepute a fi credibile, demne de incredere, adica oneste si competente in domeniul respectiv. De fapt, teoria lui Wilson este strins legata de conceptul de credibilitate: o autoritate cognitiva trebuie sa dea dovada si de competenta si de integratitate in acelasi timp.
Wilson a inventat acest termen pentru a explica genul de autoritate care ii influenteaza pe oameni in procesul de gindire. O autoritate cognitiva difera de o autoritate administrativa sau de una ierarhica, iar conceptul este important pentru ca obliga la precautie fata de diversele surse de informatii si la folosirea anumitor criterii de evaluare.
Cu exceptia politicienilor si a comentatorilor abonati la emisiunile de talk-show de la diferitele posturi de televiziuni, care isi dau cu parerea despre orice subiect, autoritatile cognitive, respectiv profesionistii adevarati, care dau dovada de competenta si integritate intr-un anumit domeniu, nu se vor baga in domenii la care nu se pricep. De aceea, un avocat specialist in litigii comerciale nu va lua cazuri penale, un specialist in dreptul muncii nu se va ocupa de divorturi, chiar daca toti au terminat o facultate de drept. La fel, un medic anestezist nu va face chirurgie, iar un cardiolog nu va trata bolnavi de cancer, chiar daca toti au absolvit o facultate de medicina.
INTERVIURILE HotNews.ro