Despre tupeu: Pseudo-justitiarul Ponta, cazul Visinescu si decomunizarea (Updated)
Am trait sa o vedem si pe asta: liderul PSD, partid care a boicotat sedinta Parlamentului din 18 decembrie 2006 in care Traian Basescu a condamnat dictatura comunsta din Romania ca ilegitima si criminala anunta ca va lupta pentru decomunizare. Ca va stopa pensiile acestor calai. Are Victor Ponta o lista? O poate face publica? Cine l-a impiedicat sa o faca pana acum? Traian Basescu? Va declansa IICCMER o actiune juridica si pe tema mineriadei din 13-15 iunie 1990? Ori ni se va spune ca nu exista nicio legatura intre comunismul lui Ceausescu si crimele post-comunismului lui Ion Iliescu? Pana unde poate merge demagogia, domnule Ponta? Veti sustine cu egala fervoare deschiderea unei anchete penale in ce priveste mineriada din 13-15 iunie? Veti cere blocarea pensiei lui Ion Iliescu? Va continua IICCMER ceea ce s-a inceput in perioada martie 2010-mai 2012?
Citesc asadar declaratia premierului Victor Ponta si tot nu-mi vine sa cred: “După ce am avut tot felul de anticomunişti de mucava, ca domnul Băsescu, care condamna prin Parlament comunismul, nu s-a făcut nimic. La 24 de ani, să afle presa. Ştia oare şi Băsescu când condamna că nu face nimic? Sau te pomeneşti că o să spună Guvernului să se trezească! Şi gândirea lor e identică”. Deci nu Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD si de doua si ceva presedintele Romaniei, nu Emil Constantinescu, nu tergiversarile stiute ale lui Bogdan Olteanu pe tema Legii Lustratiei, ci Traian Basescu este culpabil pentru ca in Romania tortionarii mor in somn, de nimeni si de nimic tulburati. Ati fost prezent la acea sedinta, domnule Ponta? Daca nu, de ce? Ati votat in Congresul PSD, cu doua saptamani inaintea publicarii Raportului Final, o rezolutie adoptata, poate tineti minte, in unanimitate, in care partidul Dvs se opunea actului de justitie morala menit sa rupa Romania de trecutul comunist? Domnule Victor Ponta, nu suntem toti amnezici!
Reiau aici un text interesant semnat de istoricul Mihai Burcea, fost cercetator la IICCMER, demisionat, despre debutul carierei de tortionar al mult-mediatizatului si prea putin pedepsitului Alexandru Visinescu. Inteleg ca dosarul personal profesional al personajului nu este accesibil. Adica este intruvabil. De ce? Avem de-a face cu unul dintre cei mai odiosi tortionari ai Romaniei comuniste. Un individ lipsit de orice remuscari. Cum lipsit de cainta a fost si colonelul MAI in rezerva Iosif Bistran, cel mort in somn acum doua luni, pensionarul linistit despre care a scris recent Dumitru Lacatusu. Cum impenitent a murit si Gheorghe Enoiu, impotriva caruia IICCR a sesizat justitia inca in 2007, iar IICCMER a oferit noi probe in 2011. Desi lucra la institut in acea perioada, dl Andrei Muraru se preface ca nu stie acest lucru si acrediteaza legenda ca totul a inceput cu domnia sa. Este cu desavarsire fals. Dar justitia are nevoie de probe, chiar si cand are de-a face cu asemenea indivizi. In plus, cred ca o colaborare reala cu societatea civila ar fi de o mare importanta. S-a adresat oare IICCMER in acest sens Grupului pentru Dialog Social? Academiei Civice? A abordat Fundatia “Ioan Barbus” cu care in anii trecuti au existat proiecte comune? La urma urmelor, eminentul om politic taranist Ioan Barbus a fost inchis la Sighet si a fost victima lui Visinescu. De ce nu apar in dezbaterile televizate aceste voci ale societatii civile?
Dl Andrei Muraru, presedintele executiv al IICCMER, functie remunerata, echivalenta cu aceea de secretar de stat, este ubicuu, apare pe post de expert pe “Antene” si in multe alte parti. Da interviuri de dimineata pana seara. Lucrul este acceptabil cata vreme se va ajunge acolo unde ar trebui sa ajunga: procesul lui Visinescu, procesele altor tortionari. Sa zicem ca vrea sa bata fierul cat e cald. Dar frivolitatile, narcisismul si goana dupa reflectoare nu au ce cauta intr-o asemenea actiune. Dosarul ori este pregatit cum trebuie, temeinic si irefutabil, beton armat juridic, ori mai bine sa nu incepem o asemenea actiune. Mai ales acum, dupa ce a fost indus un sentiment de anxioasa, aproape vindicativa nerabdare, cand asteptarile la nivelul unui public larg sunt extrem de intense. Spre a relua cuvintele lui Nichita Stanescu, ar fi un pacat si o rusine.
“În mijlocul scandalului provocat de identificarea fostului ofiţer superior de penitenciare, Alexandru Vişinescu, într-un bloc de locuinţe din apropierea Cişmigiului, Miliţia Spirituală vă prezintă în premieră dosarul de angajare al acestuia în aparatul Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Cariera militară a locotenent colonelului (r) Vişinescu este greu de stabilit astăzi în absenţa dosarului personal profesional al ofiţerului. De aceea, considerăm că orice tip de documente produse de vechiul sistem represiv pe numele lui Vişinescu sunt binevenite în tentativa de a reda cât mai fidel activitatea ultimului comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat.
În acelaşi timp, în mijlocul psihozei „Vişinescu” declanşate de televiziuni, precum şi a tabloidizării subiectului, orice tip de informaţii provenite din surse arhivistice primare se constituie într-un autentic câştig pentru opinia publică[1].
La data de 1 iulie 1950, tânărul Vişinescu (n. 27 sept. 1925, satul Leiculeşti, com. Tisău, jud. Buzău) a fost încadrat ca funcţionar la Penitenciarul Jilava, în funcţia de referent-şef, iar după câteva luni de zile (noiembrie 1950) a fost promovat în funcţia de şef de Secţie. Aceste date sunt însă informaţii strict administrative/birocratice, fiind consemate de către Serviciul de cadre din Direcţia cadre a DGP (Serviciul de cadre era condus la acea dată de Eva Birtaş – soţia colonelului de securitate Gavrilă Birtaş, iar în fruntea Direcţiei cadre se găsea viitorul comandant al Penitenciarului Aiud din anii ’50, Ştefan Koller). În fapt, Alexandru Vişinescu era angajat cu normă întreagă la Serviciul inspecţii din DGP, care la acea dată avea o dublă subordonare: pe linie administrativă se supunea ordinelor venite din partea DGP, iar pe linie operativă ordinelor DGSP. Această structură asigura activitatea contrainformativă în penitenciarele şi coloniile de muncă de pe întreg cuprinsul RPR. Şeful Serviciului inspecţii era la acea dată locotenent colonelul Tudor Sepeanu, fost şef al Direcţiei Securităţii Capitalei (câtă vreme a ocupat funcţia de sef al Serviciului inspectii, Sepeanu a coordonat de la centru, alături de locotenent colonelul Ludovic Czeller şi generalul-maior Alexandru Nicolschi, procesul de reeducare prin tortură a deţinuţilor politici de la Penitenciarele Suceava, Piteşti, Gherla şi Târgu-Ocna). În anii ’50, această structură centrală de contrainformaţii a Securităţii şi-a schimbat titulatura de câteva ori: Serviciul inspecţii, Secţia operativă, Serviciul operativ, Serviciul „D” şi Serviciul „K”. În locurile de deţinere din ţară acest serviciu era reprezentat de un Birou sau o Grupă condus/condusă de către un şef care era de regulă ofiţer de securitate.
INTERVIURILE HotNews.ro