Despre utilitatea invatamantului profesional

Experienţa noastră istorică – mai ales cea recentă – ar fi trebuit să ne înveţe să fim circumspecţi faţă de unanimităţile spontane. Ori, pentru încă o dată, o idee generoasă e plebiscitată pentru că pare a da o soluţie unei probleme, fără ca cineva să se gândească dacă chiar dă o soluţie şi dacă soluţia e adecvată problemei. Problema e aceea a învăţământului liceal şi universitar din România, iar soluţia propusă e aceea a şcolilor profesionale.

Că învăţământul liceal românesc e o caricatură de educaţie este o banalitate pe care o poate verifica oricine are vreo tangenţă – personal, prin copii sau rude – cu ultimul nivel al şcolarizării obligatorii. Liceele sunt ultimul refugiu al mitului “omului multilateral dezvoltat”. Un elev de liceu (în prag de Bacalaureat) se presupune că ştie: matrice şi latice, fizică atomică, informatică şi programare, chimie organică, biologie moleculară şi genetică, astronomie, teoria structurii pământului, geografia economică a lumii, politologie, istoria instituţiilor şi a constituţionalismului, marketingul întreprinderii, pe primii versificatori români, dar şi caracteristicele poeziei ermetice, problematica omului în filosofia contemporană, probabil şi câteva noţiuni de dogmatică la religie, măcar două limbi străine şi ceva materii speciale. Îşi închipuie cineva că toate aceste lucruri pot fi făcute serios de un tânăr de 18 ani, care mai are nevoie şi de un timp pentru el şi problemele vârstei lui? Îşi imaginează cineva că, în absenţa unor biblioteci demne de acest nume şi a unei îndrumări care să depăşească cu mult orarul şcolii toţi tinerii se dedică acestor probleme? Poate să spună orice adult – în mod particular orice profesor – ceva articulat despre fiecare din subiectele de mai sus? Şi, mai ales, îi explică cineva (tânărului, societăţii, nouă tuturor) care e rostul acestui bric-à-brac de tot ce se poate imagina? Ce ne dau aceste cunoştinţe predate fără nici o conexiune între ele şi fără nici o atenţie faţă de cei cărora (se presupune că) le sunt destinate? La ce îi folosesc ele unui absolvent de liceu care urmează o anumită specializare toate aceste lucruri pe care nimeni nu s-a gândit vreo dată să le adecveze interesului lui? Şi cum îi sunt ele utile cuiva care nu va urma studii superioare?

În loc de a încerca o minimă reflecţie asupra acestor întrebări (şi a altora), Ministerul Educaţiei are două răspunsuri eterne: lucrurile acestea trebuie învăţate “pentru că trebuie” şi “toate cunoştinţele sunt utile”. Primul răspuns nu spune nimic, dar trimite la o logică a autorităţii absolute, care impune discreţionar tot ce i se pare potrivit şi suspendă – la fel de discreţionar – tot ceea ce contravine viziunii ei. Nu cred că există cineva, între cadrele didactice de rând, care să poată spune cum se explică structura anilor de studii, care sunt criteriile (raţionale, nu formale) ale programelor materiilor, de ce se face examinarea într-un anume fel, etc. Toate aceste lucruri sunt misterele unei entităţi difuze care îşi schimbă “copita şi blana şi ochiul sticlos” al plăcuţei de la intrare aproape anual. Dincolo de această schimbare – şi de aceea a ocupanţilor fotoliului ministerial – Ministerul Educaţiei e populat de decenii de aceleaşi personaje “tehnice”: multe sunt dinainte de ’89, unele guri – mai rele – susţin că se mai află pe-acolo şi persoane împământenite la “reforma” din 1948 (oameni pentru care şcoala nu înseamnă decât discursuri de deschidere, inspecţii şi copioase “protocoale”). Un lucru e cert, oamenii aceştia n-au avut niciodată a da seama altcuiva decât faimosului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste şi, ca atare, nu au nici măcar ispita de a încerca să-şi argumenteze “măsurile”. Ceilaţi trebuie să le execute pur şi simplu “pentru că trebuie”. A doua teză, aceea că “toate cunoştinţele sunt utile” nu e nimic altceva decât reflexul obişnuit al unei societăţi sărace: orice lucru pe care îl înşfaci şi-l tragi în ograda ta îţi poate fi de folos odată. Şi chiar dacă nu-ţi va fi de folos nicicând, e mai bine să fie acolo, pentru orice eventualitate. Nu contează că-ţi transformi ograda – sau mintea – în depozit, în care stau de-a valma lucruri utile şi lucruri nefolositoare, nu contează nici că, din cauza celor nefolositoare, nu le mai găseşti nici pe cele bune, nu contează nici că – peste toate – se-aşterne praful şi rugina şi ploile le topesc în pământ, important e un singur lucru – să fie acolo. Săracul “ajuns” nu-şi strânge lucrurile pentru a face ceva cu ele, ci doar pentru a le vedea etalate în faţa lui. Cam asta e şi viziunea – dacă e să fie una – a Ministerului Educaţiei cu privire la programa de liceu. Pentru a da o aparenţă de legalitate unor enormităţi, ele sunt înconjurate cu un strat gros de “metodologii”, “proceduri”, “regulamente” şi “ordonanţe” care-i obligă pe dascăli, pe părinţi şi elevi să-şi consume toată atenţia în detalii (cele mai multe lipsite de noimă), blocându-şi orice tentaţie a problematizării. Aşa stau lucrurile cu Ministerul Educaţiei şi mă tem că orice iluzie că de la acesta ar putea veni o gândire articulată a problemelor şcolii ţine de sfânta noastră naivitate. De aceea nu e de mirare că liceul a ajuns o ruină în care coexistă, în devălmăşie, tot felul de lucruri: resturi – mai ales în disciplinele exacte – ale învăţământului ceauşist orientat spre Politehnică, industria comentariilor convertită la postmodernism, materiile “sociale” şi “antreprenoriale” ale reformatorilor postrevoluţionari, religia şi evoluţionismul şi ce-o mai fi să impună diversele lobby-uri influente în diferitele mandate ministeriale. Din când în când, ca un spasm democratic şi patern, “pentru a simplifica curricula” sunt scoase capitole şi uneori materii întregi, iar rezultatul acestui populism derecebrat e acela că mteriile/ manualele greoaie şi fără duh ajung să semene cu o salată indigestă în care se juxtapun – la întâmplare – lucruri care înseamnă prea puţin luate în parte, şi mai nimic luate împreună.

Apariţia “bacalaureatului cu camere (de luat vederi)” şi prăbuşirea dramatică a numărului bacalaureaţilor a fost primul semnal menit a atrage atenţia asupra unei situaţii dezastruoase. În ciuda a ceea ce se spune despre onestitatea acestui tip de bacalaureat, eu unul cred că nu e tocmai în măsură să ne expună întreaga catastrofă a învăţământului preuniversitar. Mai întâi datorită faptului că faimoasele camere au fost dublate de o scădere a nivelului subiectelor. Ceea ce – să fie clar – nu înseamnă şi renunţarea la limba de lemn în care sunt formulate de comisiile Ministerului (poate nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că funcţionarii acestor comisii nu ştiu altă limbă). Elevilor perplecşi la citirea subiectelor (la fel ca şi părinţilor şi profesorilor) ar trebui să li se spună că – în România – aceasta e o probă obligatorie de maturitate: decriptarea unor banalităţi ambalate cu o preţiozitate de cancelarie aulică. Al doilea motiv, mai radical decât acesta, îl reprezintă “clasificarea” şcolilor după rezultate. Nimeni nu-şi pune problema că, dintru început, unele şcoli joacă într-o ligă, altele în alta. Tot aşa cum subiectele sunt unice, şi clasificarea şcolilor e unică. Ori – în România – paradoxul face că atunci când se vorbeşte de clasificare, totul e dintr-o dată pervertit. Clasificarea are sens la noi doar dacă toată lumea e pe locul I (nu aceasta a fost morala tentativei de clasificare a universităţilor?). De ce? Dintr-o raţiune foarte simplă: pentru că, în economia noastră de penurie, ni se aminteşte mereu faptul că cei de pe locurile de sus vor primi mai mult, iar cei de pe locurile ultime vor primi mai puţin sau – pur şi simplu – vor fi desfiinţaţi. Ei bine, când aceste lucruri îi sunt aduse la cunoştinţă unui profesor de la un fost Liceu Industrial de provincie (acum, inevitabil, măcar Liceu Teoretic, dacă nu Colegiu Naţional), el va proceda exact aşa cum spunea Umberto Eco că reacţionează omul sub tortură: va declara ceea ce vor să audă cei a căror meserie e să facă clasamente. În speţă că, desigur, avem unele probleme – datorate, evident, crizei globale – dar, pe ansamblu, tinerii noştri învaţă, încearcă şi, chiar dacă notele lasă de dorit, cel mai adesea reuşesc. Cum reuşesc? Cu comentarii învăţate pe de rost, cu meditaţii, cu o înţelegere între profesori (“eu corectez la voi, tu la noi”), cu ceva “protocol” pentru comisie, corectori şi supravegehetori (aceştia din urmă aduşi cu arcanul, adesea pe baza şantajului cu suplinirea), cu o mică mărire a notelor tuturor (ca să nu se supere nimeni), ba – după cum vedem la televizor – chiar cu tehnici mai hard. Singurul lucru care contează pentru şcoală e poziţia în clasament. Toată lumea trăieşte cu spaima că într-o zi – nu prea îndepărtată – după aceasta se va face salarizarea. A vedea examenele ca pe nişte teste menite a diagnostica – evidenţiindu-le – problemele şcolii (pentru a permite gândirea şi rezolvarea lor) ţine, pentru profesorii de rând, de vocaţia sinuciderii. Iar profesorii noştri pot fi acuzaţi de orice, numai de faptul de a avea o rată a pulsiunilor suicidare mai mare decât a altor categorii socioprofesionale nu. Oamenii nu vor decât să-şi păsreze locul de muncă, dacă salariul oricum nu le mai creşte. Cât despre elevi, să facă ce i-o lumina Bunul Dumnezeu: piaţa muncii – de la noi şi de aiurea – e ca o gaură neagră. Să nu ne înşelăm: dincolo de discursul scorţos şi de aerele afectate, şi funcţionarii Ministerului ocupaţi cu statistici vor să-şi păstreze locul de muncă (şi mai vor şi o creştere salarială), drept care nici pe ei nu i-ar avantaja cifrele catastrofice. Prin urmare, dacă lucrurile de pe teren se fac “cum se face” şi nu iese cu scandal media, sunt dispuşi să se uite – momentan – în altă direcţie. Evident, dacă ceva nu merge bine, dacă notele sunt în majoritate sub pragul de trecere sau dacă scapă informaţii “pe surse” (sau cu imagini) despre derularea examenelor, atunci aceeşi reprezentanţi ai Ministerului devin feroci şi se năpustesc asupra câte unui acar Păun: un supraveghetor, un corector, un director, uneori chiar un inspector. Mai sus nu se merge. Iar alte probleme nu există decât acestea ale câte unui mic corupt care îşi închipuie că poate suge sângele săracilor şi înşela vigilenţa autorităţilor statului. Sinistrul exploatator e cărat pe sus la DNA iar examenele continuă “conform procedurii”. Şi liceul continuă conform mereu “noilor proceduri”. Singurele lucruri supărătoare ţin de numărul tot mai mic de elevi înscrişi în liceu şi de numărul iarăşi tot mai mic (în ciuda unei noi “simplificări” a subiectelor) al bacalaureaţilor. Dacă ar mai fi întrebaţi şi profesorii din facultăţi, s-ar constata cu uşurinţă ca majoritatea absolvenţilor de liceu au – cu generozitate – cunoştinţele unui elev de clasa a VI-a din alte vremuri. De pildă, ca o problemă banală: printre puţinele lucruri pe care elevii noştri le învaţă (sub ameninţarea bacalaureatului) sunt Literatura Română şi (acolo unde se cere) Istoria Românilor. Ori problema e aceea că, exceptându-i pe cei care dau la facultăţi unde se studiază Literatura Română şi pe cei care la dau la Istorie (cu toţii având, totuşi, o pondere foarte mică în numărul proaspeţilor înscrişi în universităţi), celorlaţi li se cer – dintru început – cunoştinţe de istorie, de cultură universală, de logică şi de filosofie. Lucruri pe care ei, neavându-le în programa de bacalaureat (uneori nici printre materiile de studiu), n-au apucat a le cunoaşte. Iar universitatea, cu cei trei ani ai ei, nu mai are când să li le însămânţeze în minte. Drept care le predă două – trei “metode şi tehnici” ţinute a fi universal valabile (deşi – onest vorbind – nici un profesor nu s-ar prea putea lăuda că a pus teoriile acestea în practică altundeva decât la cursurile la care le predă).

Aceasta e starea Liceului, pe care – mai mult sau mai puţin – o ştim cu toţii. Nu cred că mai sunt mulţi care să privească ultima treaptă a formaţiei preuniversitare ca pe o deschidere a tânărului către lume şi a lumii către tânăr, cum o vedea cândva Constantin Noica. Liceul nu-l învaţă pe tânăr mai nimic nici despre el, nici despre lume, dar îl lasă foarte bine să înţeleagă uriaşa impostură în care trăim cotidian. Pentru cei mai mulţi, Liceul e unul dintre acei nenumăraţi “trebuie” cu care e presărată viaţa. Adolescenţii îl fac pentru că “trebuie”, fără tragere de inimă, fără interes, fără a rămâne cu ceva semnificativ din el şi-l uită înainte chiar de a-l încheia. Profesorii predau şi ei à contre coeur lucruri care se bulversează anual, fără a se mai ţine la curent cu bibliografia materiei lor şi din lipsă de bani, şi din cauza faptului că sunt pusi să trudească precum nişte salahori la munţi de hârtii stupide şi inutile care le consumă ultima brumă de timp si de disponibilitate. Măcar ei îşi încasează salariul şi, dacă sunt “deştepţi”, “le iese ceva” şi din meditaţii şi din alte “materiale didactice”. Elevii sunt cei mai pierduţi: în loc ca Liceul să le dea ceva, nu face decât să le ia nişte ani din viaţă. La capătul lui, în ciuda diplomei, nu-i angajează nimeni decât la munci brute, care nu presupun decât rezistenţă şi efort fizic. Majoritatea se duc în facultăţi pe care le fac la fel de inutil şi care le dau tot atât de puţin ca şi Liceul. La capătul lor se pomenesc posesori a două – trei diplome cu care nu au ce face. Statul nu mai face angajări, iar în sectorul privat valoarea studiilor liceale şi universitare autohtone e (prea) bine cunoscută (dat fiind că, cel mai adesea, şi patronii sunt absolvenţi de asemenea studii). Aşadar, diploma de liceu a ajuns unul din acele lucruri care în principiu “trebuie” obţinute, deşi nimeni nu poate să spună prea bine la ce e bună. Eu unul cred că pe acest paradox se bazează şi abandonul liceului, şi corupţia de la examene, şi opacitatea pieţei muncii faţă de diplomele de bacalureat.

Deloc întâmplător, piaţa muncii e din ce în ce mai des invocată atunci când vine vorba de diagnoza învăţământului românesc. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: piaţa aceasta – bună, rea, aşa cum e – nu ţine cont de rapoartele şi de procedurile Ministerului Educaţiei. Ea îşi are propria ei logică, bazată pe eficienţă, utilitate şi rentabilitate – lucruri despre care organizatorii învăţământului nu ştiu aproape nimic, deşi, ca mai toţi înalţii funcţionari, vorbesc foarte mult. Ori problema pieţei muncii e una foarte simplă: ea nu are ce face cu absolvenţii de liceu. Cei mai mulţi dintre aceştia nu ştiu să facă nimic la modul concret. Majoritatea au eludat – în fel şi chip – şcoala şi au rămas cu nişte amintiri vagi, care nu pot fi articulate pe nimic. Nici cei care învăţat nu sunt mai câştigaţi: cunoştinţele lor sunt abstracte şi nimeni nu i-a deprins cum pot să le lege de lucrurile comune ale existenţei cotidiene. Se spune mereu că ceea ce are cautare pe piaţă este calificarea şi experienţa, nu studiile. Dacă de calificare e vorba, atunci înseamnă că piaţa vizează exclusiv persoanele mature şi-i exlude din start pe tineri. În mod normal aceştia, la cei 18 ani ai lor, nu prea au de unde să vină cu calificare şi cu experienţă. Dar pot să vină cu ceva mai preţios decât orice experienţă, cu ceva care permite calificării să se articuleze în viaţa individului ca măiestrie: înţelegerea. Din păcate, în felul în care e alcătuită şcoala actuală, elevii nu au nici o şansă să descopere că miza întregii educaţii este înţelegerea lumii şi înţelegerea de sine, că matematica se face pentru a educa gândirea riguroasă – care nu se pierde în improvizaţii şi aproximaţii – la fel cum gramatica şi literatura au menirea de a ne da acea flexibilitate a gândului care împlineşte în numire exerciţiul atenţiei. Că, prin toate disciplinele şcolii, nu ne îndepărtăm de lume, ci ne apropiem de ea, o facem a noastră şi devenim ai ei, integrându-ne – fiecare după puterile lui – într-o ordine care care ne dă rost tuturor. Făcută în acest fel şcoala ar fi o deschidere în care s-ar putea articula orice cunoştinţe specifice, căci educarea înţelegerii face cu putinţă orice specializare particulară. Ori problema şcolii noastre este aceea că nu formează înţelegerea. Iar cunoştinţele pe care ea le livrează de-a valma – ca pe un substitut al înţelegerii – nu sunt, onest vorbind, bune de nimic. Ceea ce “învaţă” elevii în şcoli nu e faptul de-a învăţa, ci acela de-a îngâna, de-a fugi de răspuns (şi de răspundere), de-a considera că minimum de muncă îţi dă dreptul la maximum de beneficii şi faptul de-a se dezinteresa (dacă nu de a dispreţui) acele lucruri care – atunci când sunt făcute onest – definesc umanitatea omului. Care e piaţa care ar valida asemenea “performanţe”? Şi totuşi, asta e tot ce oferă şcoala actuală: o grămadă de lucruri fără nici o noimă şi un dram de şmecherie pentru a te descurca – fără nici un fel de scrupule – printre ele. Acel ceva cu care tinerii ies din şcoală este o aversiune tenace faţă de carte şi faţă de cunoaştere, un grad al cunoştinţelor care face un ideal din simpla alfabetizare şi agresivitatea necontrolată a celor crescuţi în cultul succesului fulgerător, pe fondul eşecului permanent. Dincolo de orice statistici cu privire la “orientarea profesionala”, un lucru e cert: cu cât şansele lor reale de a accede la la o meserie onestă sunt mai mici, cu atât aşteptările şi tensiunea lor sunt mai mari. Şi, de asemenea, mai mare e presiunea la adresa întregii societăţi, inclusiv a faimoasei pieţe.

Există totuşi un risc atunci când vorbim de piaţă: să ne orientăm doar după manifestările ei superficiale – după ceea ce ne dau cifrele “cererii” de la “târgurile de locuri de muncă” şi posturile oferite de Agenţiile Judeţene care centralizează aceste cereri. Ceea ce vedem, parcurgându-le, este faptul că cererea se focalizează prioritar pe “calificări” (nu pe studii – şi, mai ales, nu pe cele superioare), din rândul cărora cele mai bine situate rămân cele elementare, care presupun exersarea unei abilităţi manuale. Iarăşi, să nu ne înşelăm: aici e vorba de meserii slab retribuite, adesea temporare şi, uneori, vizând mai curând rurarul decât urbanul. Dau aceste meserii cerute de piaţă imaginea necesarului de calificare din România actuală? Reflectă ele o tendinţă sau o dinamică a economiei? Sau sunt – pur şi simplu – varianta întregistrată a pieţei muncii sezoniere şi plătite aproape la oră? Când spunem “piaţa cere”, s-ar cuveni să avem o idee cu privire la piaţa la care ne raportăm. Care e, dincolo de aceste cifre – prea des exhibate – piaţa muncii din România? Pentru a răspunde acestei întrebări, cei maturi ar trebui să le explice tinerilor ce e, care e şi cum e piaţa reală a României actuale. Cred că a trecut vremea în care asimilam piaţa hazardului pur; orice economie are o structură şi atât întregul, cât şi elementele acestei structuri manifestă nişte tendinţe care sunt obiectul prognozei şi al reglementărilor. Altminteri ministerele economice precum şi nenumăratele agenţii şi comisii de “management”, “studiu”, “evaluare”, “calitate”, etc. nu şi-ar avea nici un rost. Ori de vreme ce aceste instituţii există – şi se spune că şi funcţionează – s-ar cuveni să avem o imagine asupra economiei româneşti din ziua de azi precum şi a tendinţelor ei de viitor. Doar în funcţie de acestea le vom putea spune liceenilor de azi care e calificarea ce le dă mâine cele mai multe şanse de angajare.

În locul acestor lucruri – o prognoză corectă a economiei şi o şcoală care să formeze înţelegerea şi disponibilitatea de muncă – cu ce ne trezim, ca propunere oficială? Cu Şcolile Profesionale. Cum vor arăta acestea? Nu cumva ca o struţocămilă între liceul clasic şi ucenicia în fabrică? Vrând să fie şi – şi, vor deveni, dintru început, nici-nici. E de prsupus că în ele se vor învăţa aceleaşi materii insipide şi abstracte, după aceleaşi programe absurde, cu aceeaşi profesori constrânşi de formularele Ministerului la acelaşi fel de activitate ca şi la celelalte clase. Eventual, se vor mai scoate nişte capitole “pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”, însă de aşa manieră ca, substanţial, “şcoala să rămână şcoală”. Se vor mai adăuga şi materii tehnice, în general după programa de la Politehnică, pentru a da “o înaltă calificare” acestor liceeni. Şi, ocazional, vor fi duşi prin ateliere şi fabrici (dacă au mai rămas), unde nimeni nu va fi plătit să se ocupe de ei. Vă sună cunoscut? Aveţi nostalgii? Sunt Liceele Industriale de pe vremea lui Ceauşescu. Acesta e tipul de calificare la care se gândeşte Ministerul Educaţiei? Dincolo de faptul că satisface o frustrare a generaţiilor vârstnice (“puneţi-i pe tineri la lucru, că nu-s buni decât să umble prin cluburi!”), o asemenea formulă n-ar spune decât un singur lucru: că se inventează o nouă variantă de diplome fără acoperire. În câţiva ani piaţa va fi inundată de alte generaţii care nu ştiu să facă nimic, care nu au nici măcar pregătirea halucinantă a celor care sunt acum în licee şi care – ajunşi şomeri – vor presa universităţile să-i primească în virtutea faptului că au şi ei o diplomă eliberată de Minister. Greu de crezut că s-ar ajunge altundeva.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro