Destinul lui SRS sau saloperia ca mod de viata (actualizat)

L-am cunoscut în anii ’70. Terminase Dreptul, era cu un an sau doi mai mare decât mine. Fusese coleg cu cu Stelian Moțiu. A ajuns redactor la “Viața Studențească”. Prima soție era secretar al Consiliului UASCR, el a luat și numele ei, devenind din Sorin Stănescu, Sorin Roșca Stănescu. Avea, se spunea, probleme de dosar, mariajul le-a rezolvat. În istoria celor 25 de ani ce s-au scurs de la revoluție, numele lui SRS figurează la loc de indubitabilă necinste pe mai toate paginile dezonorante ale acestor vremuri tulburi.

Debarcat de la UASCR în urma unor scandaluri din viața personală, Stelian Moțiu a ajuns redactor-șef la “Viața Studențească” și “Amfiteatru”, deci șeful fostului său coleg de an. Adjunctul lui Moțiu a fost Ion Cristoiu, până când a plecat la “Scînteia Tineretului”. N-am fost angajat acolo, colaboram însă permanent la lunarul “Amfiteatru” și, ocazional, la “Viața”. Secretar de redacție a fost, un timp, Tudor Octavian, apoi Nicolae Dan Fruntelată.

Între redactori, de-a lungul vremii, mulți care au devenit voci importante ale presei de după 1989, de la Dan Pavel, Octavian Știreanu și Cornel Nistorescu, la Ioan Buduca, Dinu Flămând și Ioan T. Morar. Să nu-l uit pe regretatul critic literar și bunul meu prieten, Radu G. Țeposu. La fel, trebuie amintită marea doamnă a literelor care a fost Constanța Buzea. Ulterior, unii au mers spre valorile liberale, alții spre ideologia fesenistă. Știreanu și Moțiu au ajuns în fruntea ziarului “Azi”, oficiosul regimului Iliescu. SRS a aterizat la “România Liberă”, unde a făcut figură de portavoce a opoziției democratice până când a fost deconspirat ca fost informator al Securității. Credibilitatea sa democratică a suferit atunci o teribilă lovitură.

SRS nu făcea parte din grupul celor care ne adunam în biroul lui Moțiu și, cu cafeaua și votca în față, puneam țara la cale. Nu l-am întâlnit niciodată la Moțiu acasă. De fapt, dacă îmi amintesc bine, Moțiu se ferea de el. Îl întâlneam pe coridoarele redacției atunci când treceam pe-acolo. L-am revăzut dupa revoluție, în Statele Unite și în România. În perioada mineriadei din iunie 1990, am mers într-o seară la el acasă, mi-a arătat o colecție superbă de covoare, parcă și una de tablouri. Ochii îi sticleau de voluptate când își exhiba proprietățile. Locuia somptuos, aristocratic, într-o vilă aproape de Foișorul de Foc. La subsol, în două cămăruțe amărâte, locuia, împreună cu a doua sa soție, N. S. Dumitru, leninistul de catedră și unul din principalii ideologi feseniști în acea perioadă.

La “România Liberă”, SRS devenise vedeta de necontestat, era flagelul regimului Iliescu, presa înregimentată îl ataca virulent. El răspundea la fel de dur. Se apropiase, prin intermediul lui Cornel Dumitrescu, editorul revistei “Lumea libera românească” de la New York, de generalul Pacepa. Părea cel mai anticomunist dintre anticomuniști. A venit însă momentul revelării trecutului său. Nu și-a cerut scuze, nu i-a păsat că toată lumea îi spunea “Ciripoi”. A pretins că își servise patria în lupta împotriva potențialilor teroriști. Fusese un “informator de bine”, iar remușcarile nu fac parte din bagajul său psihologic. Este impenitent întru nemernicie. Infinit mai puțin culpabil, admirabilul jurnalist Florin-Gabriel Mărculescu și-a asumat trecutul. Nu și SRS, însetat de putere și influență, venal, cupid si arghirofil. A devenit protectorul si mentorul a tot ce era mai crapulos in presa românească.

Amic cu Dinu Patriciu, a cultivat și unii intelectuali. Când a lansat “Ziua”, a reușit să-i aducă printre comentatori pe Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Dan Pavel. Era unul din apropiații lui Adrian Severin. Înțeleg că avea o vilă la Snagov lângă aceea a lui Dinu Patriciu. În paginile ziarului său erau lansate periodic tiribombe care de care mai extravagante și mai aiuritoare. Se spunea că nu ezită să recurgă la orice armă împotriva cuiva care îl călca pe bătături, inclusiv șantajul. Pe mine m-a cruțat până în momentul înființării Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în aprilie 2006. La începutul lunii mai, cu acordul, poate că și din ințiativa sa, apărea pe prima pagină din “Ziua” o infamie ordinară împotriva mea, semnată de unul din lacheii săi (alt fost turnător, avea să se dovedească). L-am informat că dacă nu retractează urgent porcăria, îl dau în judecată în Statele Unite pentru un milion de dolari. Nu blufam, vorbisem cu o firmă de avocați din Washington. S-a speriat, nu-i convenea să nu mai poată călători când și unde îl apuca pofta. A publicat dezmințirea, lăsând însă întredeschisă o portiță pentru viitoare mișelii. Anticomunismul lui Ciripoi era unul de paradă, lipsit de substanță și de nerv. Ca tot ceea ce a facut in viață, era o impostură. Se temea de luminarea trecutului ca dracul de tămaie.

Când i-a murit fiul, i-am trimis un scurt mesaj de condoleanțe. Mi-a răspuns politicos. A devenit politician, a fost senator PNL, poza în analist și comentator. Obsedat de bani, a intrat cu fervoare în afaceri pe mâna lui Dinu Patriciu. Era de fapt mercenarul total, omul fără niciun fel de scrupule, simbolul a tot ceea ce-a fost mai sordid în tranziția românească. Dacă s-ar fi organizat un concurs al lipsei de caracter, ar fi ieșit pe locul întâi fără probleme. Nu s-a iubit decât pe sine, nu i-a păsat de nimic în viață decât de interesele sale. Acum a ajuns după gratii, ca participant la un grup infracțional organizat. Își va petrece următorii doi ani și ceva în compania unor Felix, Vântu, Copos și Becali.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro