Dezlegare nouă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind executarea silită a hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva autorităților publice
Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de către Tribunalul București în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea unor chestiuni de drept ce țin de executarea silită a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ împotriva autorităților publice. Dezlegarea instanței supreme a fost dată prin Decizia nr. 2/2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141 din 20 februarie 2023.
Contextul în care s-au ridicat chestiunile de drept. În situația în care autoritatea publică refuză în mod nejustificat să dea curs unei cereri venite din partea unui persoane, persoana vătămată se poate adresa instanței de contencios administrativ care poate obliga autoritatea publică să emită actul administrativ solicitat de către persoană, aceasta bineînțeles dacă condițiile prevăzute de lege pentru emiterea actului respectiv sunt îndeplinite. Prin cererea adresată instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate solicita și obligarea autorității publice la plata unor penalități pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de a emite actul administrativ. În cauza în care s-au ridicat problemele de drept, se solicitase executarea silită a unei hotărâri judecătorești prin care Guvernul României fusese obligat să adopte o hotărâre.
Executarea silită a hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de contencios administrativ. Ulterior obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile persoanei vătămate, în mod normal, această hotărâre ar trebui adusă la îndeplinire de bunăvoie de către autoritatea publică. În ipoteza nefericită în care autoritatea publică nu execută hotărârea judecătorească, atunci persoana vătămată trebuie să verifice dacă trebuie să urmeze o procedură de executare specială prevăzută de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sau poate urma calea de drept comun prevăzută de Codul de procedură civilă. Este important de reținut că atunci când prin hotărâre judecătorească se impune autorității publice îndeplinirea unui fapt personal, executarea silită a acestor hotărâri nu se realizează prin calea de drept comun prevăzută de Codul de procedură civilă, respectiv prin apelarea la un executor judecătoresc, ci există o procedură specială prevăzută în Legea contenciosului administrativ. În situația în care autoritatea publică a fost obligată să plătească o sumă de bani sau a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată, atunci aceste obligații instituite în sarcina autorității se execută silit potrivit dreptului comun. Alegerea unei căi greșite atrage respingerea ca inadmisibilă a cererii persoanei vătămate de executare silită a hotărârii judecătorești.
Prima chestiune de drept. Art. 24 (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ prevăd că dacă autoritatea publică, obligată prin hotărâre judecătorească să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, nu își execută obligația, atunci trebuie urmată calea prevăzută de respectiva lege. Într-o interpretare gramaticală, sintagma „obligația de a încheia” s-ar aplica în cazul contractelor care sunt acte bilaterale și ar însemna excluderea din sfera sa de aplicare a actelor unilaterale. Consecința ar fi că, în cazul hotărârilor judecătorești prin care autoritatea a fost obligată să adopte/emită un act administrativ unilateral, nu s-ar aplica procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Aplicând regulile de interpretare logico-juridică și având în vedere că hotărârile judecătorești prin care autoritatea publică a fost obligată să emită/adopte un act administrativ înseamnă constrângere la exercițiul puterii publice, Înalte Curte de Casație și Justiție a decis că executarea silită a unor astfel de hotărâri prin care autoritatea publică a fost obligată să emită/adopte un act administrativ unilateral se efectuează potrivit Legii nr. 554/2004 și nu potrivit dreptului comun prevăzut de Codul de procedură civilă.
A doua chestiune de drept este în legătură cu mijloacele de constrângere aplicate autorității publice pentru executarea obligației. Obligația de emitere sau de adoptare a unui act administrativ presupune un fapt personal al autorității publice și o exercitare a puterii publice de către aceasta. Instanțele judecătorești nu ar putea dispune emiterea sau adoptarea actului administrativ în locul autorității publice pentru că aceasta ar putea atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat. De aceea, mijloacele de constrângere a autorității sunt indirecte, respectiv obligarea autorității la plata către persoana vătămată a unor penalități pentru fiecare zi de întârziere și aplicarea unei amenzi conducătorului autorității publice obligate, amendă care se face venit la bugetul de stat.
Aceste mijloace de constrângere se stabilesc și se fixează la un moment ulterior, astfel că procedura parcurge două etape și ambele etape presupun formularea unei cereri de către persoana vătămată și analizarea acestora de către instanță.
Prima etapă constă în stabilirea, aplicarea penalităților de întârziere. Stabilirea penalităților pentru fiecare zi de întârziere se poate face prin chiar hotărârea judecătorească urmare a unei cereri în acest sens din partea persoanei vătămate, potrivit art. 18 (5) din Legea 554/2004, dar și ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, prin cererea persoanei vătămate întemeiate pe prevederile art. 24 (3) din Legea contenciosului administrativ.
A doua etapă constă în fixarea sumei datorate cu titlu de penalități și, după caz, a echivalentului bănesc. Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii prin care s-au stabilit penalitățile, autoritatea publică nu execută în mod culpabil obligația de a emite/adopta actul administrativ, atunci persoana vătămată trebuie să formuleze o nouă cerere către instanța de judecată prin care va solicita fixarea sumei datorate cu titlu de penalități de întârziere și, după caz, despăgubirile pe care le solicită pentru neexecutarea în natură a obligației de a emite/adopta actul administrativ. În această etapă, în măsura în care autoritatea publică nu emite sau adoptă actul administrativ, se ajunge la situația în persoana vătămată trebuie să se mulțumească cu echivalentul bănesc al obligației autorității de a emite/adopta actul administrativ. Sumele pe care instanța le va fixa cu titlu de echivalent bănesc și cu titlu de penalități de întârziere vor putea fi ulterior executate în condițiile de drept comun prevăzută de Codul de procedură civilă.
Chestiunea de drept a vizat răspunsul la întrebarea dacă aceasta a doua etapă de fixare a sumei datorate cu titlu de penalități se aplică și în situația în care penalitățile de întârziere au fost stabilite prin chiar hotărârea judecătorească definitivă potrivit art. 18 (5) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte a decis că a doua etapă de fixare a sumei datorate cu titlu de penalități este aplicabilă și în cazul în care penalitățile de întârziere au stabilite de către instanța de contencios administrativ în temeiul art. 18 (5) din Legea nr. 554/2004.
În concluzie, executarea silită a hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva autorităților publice prezintă anumite particularități ce impun niște condiții speciale pe care persoanele vătămate trebuie să le respecte.
Un articol semnat de Daniel Aragea, Partner – daragea@stoica-asociatii.ro – STOICA & Asociații