Dialectica deziluziei: "Novii Mir" si destalinizarea hrusciovista

In urma cu 120 de ani, in aprilie 1894, s-a nascut Nikita Sergheievici Hrusciov. Numele sau va ramane pe veci asociat cu marile evenimente ale secolulul XX: planurile cincinale, marea foamete din Ucraina, Marea Teroare, razboiul anti-fascist, de-stalinizarea, Revolutia maghiara, criza rechetelor. Ma voi ocupa aici de tema de-stalinizarii, indeosebi in viata spirituala a ceea ce a fost URSS.

Revistele foileton au fost o trăsătură definitorie a ceea ce numim cultura literară rusă. Importante opere de beletristică, inclusiv prestigiosul „Jurnal de scriitor” al lui Fiodor Dostoievski, au fost publicate în serial în astfel de reviste. În perioada sovietică, ele au continuat să joace un rol central chiar și în cele mai dure momente de cenzură și represiune a intelectualilor.

În 1946, starostele ideologic al lui Stalin, Andrei Jdanov, a înfierat două astfel de jurnale („Zvezda” și „Leningrad”) pentru că publicaseră poemele de dragoste ale Annei Ahmatova și proza satirică a lui Mikhail Zoscenko.

Volumul lui Denis Kozlov se concentrează asupra revistei „Novîi Mir” care, în anii șaizeci, a capăt un statut simbolic extraordinar ca urmare a publicării a două lucrări fundamentale: memoriile lui Ilya Ehrenburg („Oameni, ani, viață” – apărută și în România la Editura pentru Literatură Universală, colecția Meridiane, în șapte volume începând cu 1967) și nuvela lui Aleksander Soljenițîn „O zi din viața lui Ivan Denisovici”.

La vremea respectivă, cu excepția Albaniei, România a fost singura țară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat Leonte Răutu ca acest lucru să nu se petreacă, deși a existat o propunere de publicare în revista „Secolul XX”.

Chiar și în primii ani de după moartea lui Stalin, la începutul anilor cincizeci, în perioada în care comitetul editorial era condus de cameleonicul Konstantin Simonov, un personaj foarte inteligent și cultivat, revista a reușit să includă în paginile sale texte neortodoxe, inclusiv apelul scriitorului Vladimir Pomeranțev la sinceritate ca antidot pentru ipocrizia, duplicitatea și oportunismul care dominau societatea sovietică. Faima revistei „Novîi Mir” a venit însă odată cu preluarea poziției de radactor-șef de către fostul poet stalinist Aleksander Tvardovski, pentru care asumarea trecutului dictatorial a reprezentat o obligație morală.

Splendid documentat, impresionant din perspectiva conceptualizării și extrem de intuitiv, studiul lui Kozlov examinează nu doar dezbaterile legate de lucrări iconoclaste, deschizătoare de drumuri precum cele menționate mai sus (multe altele ar fi putut fi enumerate), ci și reacția cititorilor, care în sine este la fel de relevantă.

Autorul a citit sute de scrisori păstrate în arhiva revistei, multe dintre ele conținând observațiile și adnotările lui Tvardovski. Aceste scrisori, multe dintre ele scrise cu mențiunea expresă de a nu fi publicate, reprezintă vocile publicului sovietic care altfel ar fi rămas înăbușite. Ele erau un fel de feedbackși reflectau reacțiile extrem de diverse și de multe ori radicale împotriva sau de susținere a ideilor afirmate de autorii anti-staliniști. Unele chiar au anticipat temele care mai târziu vor deveni fundamentale în cultura alternativă dizidentă.

Volumul de față este așadar un ghid fascinant în luptele intelectuale asociate cu cele două încercări ale lui Nikita Hrușciov de destalinizare: prima declanșată direct de „Raportul Secret” (februarie 1956), iar a doua inițiată cu ocazia celui de al 22-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în octombrie 1961. Înțelegerea dinamicilor destalinizării în perioada hrușciovistă este esențială pentru a sesiza sensurile gorbaciovismului și centralitatea problemei Stalin („blestemata problemă” cum a numit-o la un moment dat ultra-dogmaticul Iuri Adropov) pentru orice încercare de umanizare a sistemului sovietic.

Aparatul ideologic a intuit corect că schimbărilor inițiate de „Novîi Mir” sub conducerea lui Tvardovski erau o sfidare fățișă a fundamentelor mitologice ale regimului. Acest fapt explică nervozitatea zbirilor ideologici față de încercările lui Ehrenburg de a recupera memoria culturală și de a readuce în discuția publică principalele victime ale Marii Terori dintre literați, inclusiv celebrii Osip Mandelstam și Isaak Babel, care odată cu eliminarea fizică dispăruseră și din literatură.

Mai mult decât atât, în pofida petelor negre din propriul trecut, când fusese un apologet al infamei campanii a lui Stalin împotriva cosmopolitismului, Ehrenburg s-a folosit de ocazia oferită de liberalizarea din anii șaizeci pentru a îndrepta atenția publicului asupra derapajelor xenofobe din ultimii ani ai lui Stalin. Un asemenea subiect era desigur foarte iritant pentru Hrușciov și sicofanții săi, ei înșiși nefiind imuni la prejudecățile antisemite. Pe de altă parte însă, Tvardovski, care îi promisese lui Ehrenburg libertate totală în publicarea memoriilor (desigur, cu avertizarea implicită privind limitele impuse de cenzură), avea propriile rezerve în raport cu condamnarea dură de către Ehrenburg a entuziasmelor false din perioada sălbatică a stalinismului și a complicității prin tăcere.

Publicarea nuvelei „O zi din viața lui Ivan Denisovici” nu ar fi fost posibilă fără convingerea totală și altruistă a lui Tvardovski privind importanța acesteia. Totodată, Hrușciov a decis personal să se permită apariția nuvelei. A fost un moment cheie al dialecticii deradicalizării (pentru a folosi conceptul lui Robert C. Tucker). Avalanșa de scrisori din partea cititorilor dovedește efectul seismic al acestei explozii de deschidere în paginile unei reviste sovietice oficiale.

Pentru prima dată povestea nu era despre soarta unui aparatcic de partid sau a unei personalități din armată în timpul Marii Terori (acestea erau subiectele favorite ale lui Simonov). Era despre un simplu deținut sovietic, un zekoarecare. Fără să fie menționat cu faimosul său acronim, Gulagul a intrat în literatura sovietică datorită capodoperei lui Soljenițîn.

Cititorii au răspuns cu scrisori detaliate în care confirmau descrierile autorului despre lagărele de muncă, despre chinurile zilnice ale simplilor zeki(deținuții din Gulag), despre existența unui întreg univers care fusese anterior ignorat, neglijat, negat de discursurile oficiale triumfaliste. Unii cititori au protestat desigur împotriva acestei perspective „negative” și au încercat să justifice nejustificabilul.

Kozlov afirmă că în general reacțiile publicului au fost favorabile necesității de a asuma un asemenea trecut atroce. Analiza avatarelor revistei „Novîi Mir” înseamnă să reflectăm asupra meandrelor ce au marcat destinul afirmării adevărului în literatura sovietică. Acesta este un subiect vital într-o cultură în care minciuna a dominat cu impunitate fiind încurajată și promovată de oficialii de stat (de dinainte de 1989 dar și de cei din perioada Putin).

Nikita Hrușciov a fost îndepărtat de la conducerea PCUS în octombrie 1964. Destul de repede după acest moment, liderii neo-staliniști au decis că venise momentul ca accentuata neliniște a intelighenției sovietice să fie pedepsită exemplar. Procesul a doi scriitori, Andrei Siniavski și Yuli Daniel, care publicaseră sub pseudonim eseuri și beletristică în Occident, a îndeplinit acest obiectiv. Au fost acuzați de „anti-sovietism” și condamnați la ani grei de închisoare. A fost un șoc pentru Tvardovski. Acesta nu aproba acțiunile celor doi, dar deplora încarcerarea intelectualilor.

În anii ce au urmat nu a mai reușit să publice vreun text de Soljenițîn și a devenit din ce în ce mai deziluzionat și descumpănit. Ilya Ehrenburg, supraviețuitorul profesionist, a murit în 1967 și manuscrisul complet al memoriilor sale a apărut numai în perioada glasnost-ului. După ce a fost eliberat, Siniavski a părăsit URSS, a predat la Paris și a devenit una din vocile principale ale intelighenției ruse liberale, pro-occidentale.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro