Dialog social in Norvegia: cum vad sindicatele dialogul cu guvernul si patronatele

„Nu vad un alt model care ar putea sa satisfaca nevoile noastre la un nivel similar, care sa corespunda modelului pe care LO il are pentru societate. Daca ne uitam la economia de azi, avem un nivel redus al somajului, avem un nivel acceptabil al distributiei veniturilor si un nivel ridicat al egalitatii intre barbati si femei. Nu vad un alt model care sa ne poata oferi aceste avantaje”, a declarat pentru HotNews.ro Ellen Horneland, special advisor pentru LO, cea mai mare confederatie sindicala din Norvegia.

Reporter: Care sunt mecanismele formale si informale prin care are loc dialogul social in Norvegia?

Ellen Horneland: As vrea sa va dau pentru inceput o imagine de ansamblu. Mare parte din PIB-ul norvegian este generat de productia de petrol si gaze. Anul trecut de exemplu, un procent redus din PIB a fost generat de productia de bunuri si de servicii. Avem un sector public extrem de puternic, care angajeaza aproximativ 30% din forta totala de munca. Consideram ca este necesar ca serviciile publice esentiale sa fie organizate de stat, cum ar fi educatia, sanatatea si serviciile sociale. Sectorul public este de asemenea un angajator important pentru femei. Sistemul norvegian este bazat de asemenea si pe transferuri mari de bani dinspre stat spre oameni: subventii, pensii, ajutoare pentru cei care au grija de copii si de persoane in varsta.

In comparatie cu restul tarilor OECD, Norvegia are o rata a somajului foarte mica. Avem o participare foarte ridicata pe piata muncii, atat la barbati, cat si la femei si la persoane in varsta. Acest lucru se intampla pentru ca am avut pentru mult timp o varsta de pensionare mai mare decat restul tarilor. Densitatea sindicatelor in Norvegia s-a mentinut la un nivel stabil in ultimele decenii, in jur de 55%. Este o rata de participare mai mare decat in Europa in general, dar mai mica decat in Suedia sau Danemarca, de exemplu.

Guvernul a sprijinit dintotdeauna sindicatele si patronatele in Norvegia. Un exemplu de sustinere a guvernului pentru sindicate este faptul ca toate contributiile angajatilor sunt deductibile din impozit. La fel, contributiile companiilor catre organizatiile patronale sunt de asemena deductibile.

LO are 22 de federatii afiliate, care practic formeaza LO. Daca ne uitam la angajatii individuali care sunt organizati prin aceste federatii, ei reprezinta aproximativ 50% din toti angajatii membri de sindicat din Norvegia. LO este cea mai mare si cea mai veche confederatie sindicala norvegiana, deci cea mai reprezentativa. Avem membri in sectorul de stat si in sectorul privat, aproape in egala masura femei si barbati. Sectorul public are cea mai mare densitate sindicala, in jur de 80% din angajati. Un alt sector foarte bine organizat din punct de vedere sindical este cel bancar si al asigurarilor. Nu in toate sectoarele economiei densitatea sindicatelor este atat de mare, in unele ramuri putand ajunge chiar si la 15%.

Partenerii nostri principali la negocieri sunt NHO, principala confederatie a patronatelor din Norvegia. Economia nu poate sustine cresteri ale salariilor dincolo de cele care pot fi sustinute de companiile care concureaza la nivel international, iar toata lumea intelege acest lucru.

LO are un rol foarte important in negocierile colective. Consiliul LO decide daca negocierile trebuie sa aiba loc la nivel de federatie, intre fiecare organizatie si organizatia omoloaga dintre asociatiile patronale, sau daca LO va negocia pentru toate organizatiile membre. Independent de acest lucru, LO este intotdeauna parte a intelegerilor semnate de federatiile sindicale, indiferent de cum au fost negociate. LO este un partener bun nu doar pentru asociatiile patronale, ci si pentru guvern. Putem contribui in mod constructiv la sistemul prin care sunt stabilite salariile. In plus fata de sistemul national de negociere, exista negocieri purtate si la nivelul individual al companiilor. Diferenta esentiala este ca in negocierile la nivelul companiilor, nu exista dreptul la greva. Negocierile la nivel national sunt guvernate de un set clar de reguli, exista un context clar care defineste ce actiuni poate face fiecare participant la negociere si in ce conditii. Guvernul are rolul de a crea aceste reguli, de a crea un context institutional. Guvernul este practic garantul negocierilor.

Atunci cand partile nu ajung la o concluzie in cadrul procesului de negociere la nivel national, exista o institutie de stat care mediaza disputele. Acest mediator are si rolul de protejare a industriilor care concureaza la nivel international. Nu ar fi niciodata acceptata o propunere care, de exemplu, ar stabili nivelul salariilor la un nivel mai mare decat poate fi realizat de aceste industrii.

Membrii de sindicat platesc aproximativ 2% din salariul brut. Exista o dilema aici, pentru ca lucrurile castigate de angajati prin negocierile colective sunt aplicate si angajatilor care nu sunt membri de sindicat. Avantajul sistemului este ca nu exista riscul ca membrii de sindicat sa fie sub presiunea angajatilor care nu sunt membri, care sa poata accepta, de exemplu, salarii mai mici. Dezavantajul este ca poate uneori parea incorect: tu platesti pentru a sustine negocierea colectiva, dar poate colegii tai nu o fac, dar primesc aceleasi beneficii. Dupa cum am spus, densitatea sindicatelor este de aproximativ 55% din totalul angajatilor, dar noi estimam ca in beneficiile castigate prin negocieri sunt pentru aproximativ 70% din totalul angajatilor, iar asta si pentru ca multe companii care nu sunt membre ale unei asociatii patronale preiau modul de functionare al companiilor care sunt membre, pentru a-si simplifica procedurile. Participarea activa a LO in societate este motivul pentru care guvernul da o atentie deosebita organizatiei, pe care o considera un partener foarte important.

Mai exista si alte institutii care contribuie la dialogul tripartit. Una dintre ele este comitetul care se ocupa de datele statistice de la care pleaca negocierile. Biroul National de Statistica detine presedintia comitetului, dar exista reprezentanti din mai multe ministere, de la asociatiile patronale si din partea sindicatelor. In anii ’90, reprezentarea in acest consiliu a fost largita, in asa fel incat si alte confederatii sindicale, dincolo de LO, pot participa. Este un organism care se bazeaza pe consens.

Rapoartele statistice sunt produse de doua ori pe an, pentru a fi cat mai precise. Analizam datele economice, analizam nivelul salariilor si impactul pe care o modificare a nivelului ar avea-o asupra economiei si in functie de asta putem porni negocierile.

Un alt aspect al colaborarii tripartite din Norvegia, care nu cred ca este atat de comun in alte tari, este faptul ca guvernul va face adesea studii proprii pe anumite probleme. Exista comisii cu sau fara reprezentanti din partea partenerilor sociali care analizeaza probleme speciale. Concluziile acestor comisii sunt apoi trimise catre grupurile interesate si prezentate public, iar feedback-ul primit este integrat in versiunea finala a rapoartelor. In functie de rezultatele acestor analize, parlamentul poate lua decizii legislative mai bune. Toate aceste instrumente ale statului sunt folosite de toate guvernele norvegiene, indiferent de culoarea politica.

Totusi, exista diferente intre guvernele care sunt aliniate mai mult catre dreapta sau catre stanga spectrului politic. Un exemplu bun este caracterul deductibil al contributiilor sindicale. Guvernele de dreapta au avut tendinta de a reduce nivelul de deductibilitate, in timp ce guvernele de stanga au tins spre a-l creste.

Partidul Laburist si LO au o legatura foarte stransa in Norvegia. Aceasta legatura este institutionalizata prin intalniri saptamanale intre liderii partidului si liderii LO, unde sunt discutate subiecte care sunt de interes pentru ambele organizatii. Astfel, parerea sindicatelor este mai puternica atunci cand guvernul este unul laburist. Dar structura exista, iar intalnirile au loc, fie ca partidul este la guvernare sau nu. De asemenea, este traditional ca LO sa sustina financiar campania partidului care este cel mai apropiat de viziunea sindicatelor. Acest aspect este adesea criticat si adus in discutie.

Acestea sunt structurile traditionale ale dialogului tripartit. In ultimii ani, am avut o serie de initiative ad-hoc, care ar putea crea noi stucturi de cooperare institutionala. Un exemplu este ceea ce s-a numit “Alternativa solidaritatii”, (“The solidarity alternative” in original, n.r.) la inceputul anilor ’90. Aduc acest subiect in discutie pentru ca Norvegia in acel moment era intr-o situatie economica similara celei in care se afla acum multe tari europene: somaj in crestere, inflatie mare si o scadere a cotei de piata pe pietele de export. Un comitet a fost numit, cu membri atat din partea guvernului, cat si din partea actorilor sociali. Acest comitet a avut ca sarcina generarea de propuneri pentru a rezolva problemele cu care se confrunta tara in acel moment. Aceasta cauza a castigat sustinere la scara larga in societatea norvegiana, si s-a bazat pe mai multe idei principale: in primul rand, politicile economice trebuiau sa fie concepute pe termen lung, salariile trebuiau sa ajunga la un nivel sustenabil, iar politicile legate de piata muncii trebuiau sa poata stimula piata muncii. Politicile legate de piata muncii nu au fost legate doar de generarea de locuri de munca, ci si initiative educationale, care sa creasca nivelul de calificari al fortei de munca. Am reusit sa realizam aceste scopuri, iar rezultatele au fost chiar peste nivelul pe care ni-l doream. La momentul declansarii acestei initiative, somajul era la un nivel record pentru Norvegia, de 6%, iar acum suntem la aproximativ 3%.

Reporter: Credeti ca modelul norvegian este sustenabil?

Ellen Horneland: Nu vad un alt model care ar putea sa satisfaca nevoile noastre la un nivel similar, care sa corespunda modelului pe care LO il are pentru societate. Daca ne uitam la economia de azi, avem un nivel redus al somajului, avem un nivel acceptabil al distributiei veniturilor si un nivel ridicat al egalitatii intre barbati si femei. Nu vad un alt model care sa ne poata oferi aceste avantaje.

Bineinteles ca trebuie sa fim atenti la ce se intampla. Proiectul de care va spuneam, “Alternativa solidaritatii”, a fost un lucru care s-a putut intampla o singura data, pentru ca ne pierduseram calea. Trebuie sa fim siguri ca acest lucru nu se repeta. Cred ca principiul general, care este sanatos pentru orice societate, este ca, in ciuda faptului ca angajatii si angajatorii sunt adversari in multe contexte, ei trebuie sa dialogheze, trebuie sa coopereze. Faptul ca avem un cadru institutional pentru dialog ne ajuta sa ajungem la solutii fara sa avem multe conflicte. Desigur, o parte din aceste institutii si proceduri nu sunt usor acceptate de toti actorii sociali, fie ca este vorba de sindicate sau de patronate. De exemplu, nu ne bucura faptul ca in negocierile la nivel local, angajatii nu au dreptul la greva. Doar LO poate declansa o greva, nu si angajatii la nivelul fiecarei companii. Totusi, daca nu am avea aceasta interdictie a grevelor la nivelul companiilor, LO nu ar putea sa fie un jucator atat de puternic si nu ar putea sa fie un garant al drepturilor angajatilor.

Articole pe aceeasi tema:

• INFOGRAFIC Cum functioneaza dialogul tripartit in Norvegia?
• Dialog social in Norvegia: cum vad intreprinderile dialogul cu guvernul si sindicatele in Scandinavia

Acest articol a fost scris in urma unei vizite de documentare sustinute de Ambasada Norvegiei la Bucuresti.