Die Zeit, „Trebuie să gândim războiul începând cu sfârșitul”. Despre un clișeu popular, care sună bine, dar care în conflictul cu Rusia ne induce în eroare

Anul (2022) s-a sfârșit, războiul merge mai departe. Când și cum se vor termina luptele în Ucraina, rămâne încă o necunoscută. De această incertitudine vor profita mulți în 2023 pentru a repeta o cerere des întâlnită în 2022: „Trebuie să gândim războiul începând cu sfârșitul”. Propoziția sună bine, sună în ton cu o gândire strategică și vizionară după rețeta de succes atribuită des Angelei Merkel. Însă în contextul războiului din Ucraina, această cerere reprezintă mai degrabă cifrul unei vederi înguste.

În spatele formulei se ascund în discursul contemporan anumite presupuneri. Una dintre ele este că nimeni nu poate câștiga un război împotriva Rusiei. Mai presus de toate însă, dacă „gândim începând cu sfârșitul”, concesiunile făcute președintelui Putin ar fi de neevitat. La urma urmei acesta ar putea, dacă ar fi pus sub o presiune prea mare de o Ucraină înarmată cu arme vestice, să escaladeze conflictul la un nivel nuclear.

Acest sfârșit, de la care trebuie să gândim războiul, este deci definit cum urmează: sau renunță în sfârșit Ucraina la lupta pentru independență și renunță în favoarea Rusiei la anumite teritorii, și astfel se evită un atac nuclear rusesc. Sau Ucraina continuă lupta, cu mari pierderi de vieți omenești, doar pentru ca până la urmă să fie tot înfrântă, o înfrângere venită la pachet cu o catastrofă nucleară.

Este de domeniul posibilului ca Rusia să încalce tabuul nuclear, iar efectele ar fi epocale. Teama de escaladare este așadar rațională; riscul nuclear nu trebuie ignorat de nimeni. Întrebarea însă, cum ar trebui procedat politic cu un astfel de scenariu tip „probabilitate neștiută, impact ridicat”, rămâne încă fără răspuns.

Din care motiv ne regăsim din nou la problema principală a „gândirii începând cu sfârșitul”: conceptul definește „sfârșitul” drept pivot al dezbaterii, lăsând pe dinafară faptul că parcursul unui război este imposibil de prezis. Războiul nu este un fenomen al naturii, ci un fenomen social; parcursul său depinde de mulți factori, de acțiunea sau inacțiunea oamenilor, care încearcă să se influențeze unii pe alții, precum și de presupunerile, convingerile și temerile lor.

Din această cauză observă președintele Putin cu foarte mare atenție atitudinile vestice despre acest război și încearcă să le manipuleze în interesul lui. Pentru ca o cât mai mare parte din ceea ce se face sau nu se face să servească intereselor rusești. Amenințarea cu escaladarea nucleară aparține deci activității de bază.

Jocul așteptărilor și al atitudinilor era deja evident în jurul datei de 24 februarie. Numai puțini experți se așteptau la o invazie rusească; majoritatea decidentelor și decidenților politici au sesizat fără îndoială amenințarea, dar au considerat totuși un atac ca fiind improbabil. Din această cauză au fost omise tentative robuste de prevenire, deși o înarmare suficientă a Ucrainei ar fi putut opri ofensiva rusească.

După începutul invaziei au jucat din nou estimări greșite un rol semnificativ – și cu atât mai mult corecția lor. La fel precum nimeni nu prevăzuse războiul de agresiune, tot așa numai puțini luaseră în calcul slăbiciunea forțelor rusești desfășurate. Surprinzător a fost de asemenea cât de deștept și de hotărât s-au apărat ucrainenii. Ambele greșeli au avut consecințe: Abia când a devenit evident cât de dispuși și capabili să reziste sunt forțele de luptă ucrainene și poporul ucrainean, a venit un sprijin mai intens din partea Occidentului, ceea a crescut din nou șansele acestora de reușită, iar ele la rândul lor au stabilizat disponibilitatea de ajutorare vestică.

Pentru Putin este mult mai folositoare amenințarea nucleară decât fapta în sine

Formulat altfel: un sfârșit alt războiului – și apropo unul care era de la început dezirabil – a devenit pas cu pas nu doar posibil ci și din ce în ce mai realist, prin acțiuni adecvate și consecințele lor, și in pofida celor care popularizau cifrul „gândirea începând cu sfârșitul”.

Totul frumos și bine, ar putea spune cineva, dar riscul nuclear cu toate acestea rămâne actual. Așa este. Cu toate acestea există argumente împotriva unei astfel de abordări, ca toată „gândirea începând cu sfârșitul” să fie dictată de acest risc.

Istoria erei nucleare sugerează că nu există un final al posibilității utilizării armelor nucleare. State nucleare, printre care și Rusia, au pierdut deja războaie fără să escaladeze nuclear. La fel, utilizarea armei nucleare nu este pentru Rusia singurul mijloc rămas de escaladare; mai degrabă va escalada Rusia în viitor non-nuclear: prin dezinformare, sabotări și bombardarea masivă a statelor ucrainene. În plus, o reconstrucție a amenințărilor nucleare ale lui Putin arată că până în prezent vorbele nu au condus la fapte, deci nu au existat mișcări care să fie altceva decât exerciții de rutină în arsenalul nuclear rusesc.

Toate acestea nu sunt surprinzătoare, dat fiind că pentru Putin amenințarea este mult mai folositoare decât fapta în sine (https://www.zeit.de/2022/42/atomare-drohung-russland-ukraine-krieg). Acest lucru poate să nu rămână așa, dar se lucrează la asta, ca situația să nu se schimbe: Guvernul american a transmis de mai multe ori public și mai puțin public un semnal clar lui Putin, că o escaladare nucleară nu va duce la o victorie a Rusiei ci la o înfrângere – impuse de Statele Unite ale Americii și NATO prin mijloace diplomatice, economice și convențional militare.

În plus, există indicii că o lovitură nucleară ar afecta și mai mult poziția internațională a Rusiei, ducând până la izolarea sa completă, chiar și din partea unor state precum India și China. Chiar și cancelarul Olaf Scholz, cel care se teme de o escaladare mai mult decât de orice altceva, a recunoscut între timp că pericolul utilizării armelor nucleare este pentru moment mai degrabă „un țăruș băgat în pământ” (n.trad. o modalitate de a reclama ceva).

Președintele Putin nu se poate așadar aștepta la niciun beneficiu în urma escaladării nucleare, dar trebuie să ia în calcul costuri exorbitante. Pentru „gândirea începând cu sfârșitul” o concluzie se impune mai presus de toate: în timpuri de o incertitudine masivă – ca în acest război – „gândirea începând cu sfârșitul” nu poate fi utilizată ca o scurtătură deterministă către un singur sfârșit posibil, și nici ca un calcul de probabilitate pseudo-matematic. „Gândirea începând cu sfârșitul” nu poate fi decât un fel de „posibilistică”, o gândire sistematică a războiului din perspectiva unor scenarii de final diferite. Chiar și politicul, care poate nu doar să gândească, ci și trebuie să acționeze, ar trebui să înțeleagă viitorul ca un spațiu de posibilități diverse, iar în acest spațiu să identifice obiective demne de urmărit și să lucreze pentru ele. Pe scurt: politicul nu trebuie doar să aștepte viitorul, ci și să îl modeleze.

Așadar care finaluri imaginabile ale războiului împotriva Ucrainei sunt demne de urmărit, adică avantajoase din punct de vedere strategic și cerute de dreptul internațional, și ce putem să facem pentru a le promova? Altfel decât atunci când vorbim despre „improbabilul” sau „inevitabilul” final al războiului, la o astfel de întrebare se conturează răspunsuri legitime: demn de urmărit este viitorul în care există o Ucraină suverană, eliberată de ocupația rusească posibil total, care să poată fi sigură pe termen lung de integritatea sa teritorială.

Cancelarul Scholz și Președintele Steinmeier au exprimat în repetate rânduri acest interes german și european. Totuși, spre deosebire de ministra de externe Annalena Baerbock, niciunul din cei doi nu a declarat în mod deschis condiția prealabilă pentru aceasta: pentru a ne apropia de obiectiv avem nevoie în continuare de victorii militare. Asta nu înseamnă că, în mod necesar, forțele de luptă ucrainene trebuie să elibereze toate regiunile ocupate. Înseamnă însă cu siguranță schimbarea, pe termen mediu și lung, a echilibrului de forțe militar și teritorial atât de mult în favoarea Ucrainei, încât Rusia să recunoască inutilitatea campaniei sale de cucerire și să își retragă forțele de luptă sau cel puțin să intre în negocieri serioase. Acesta ar fi, să o spunem pe șleau, sfârșitul dezirabil, dintre multe altele posibile, spre care trebuie să ne îndreptăm, ținând cont tot timpul de riscul nuclear.

Printre cunoscuții „gândirii începând cu sfârșitul” este și o modă de a se prezenta – vorbim în mare parte de bărbați aici – ca „realiști”. Pragmatismul retoricii „realiste” este că imunizează împotriva criticii. Pentru că argumentele împotriva acestui mod de gândire sunt în mod automat percepute ca iluzii pline de naivitate. Dar un lucru pe care orice studentă și orice student de științe sociale îl învață deja în programa de bază: nu doar realitatea determină anumite posibilități de acțiune, ci și acțiunile fac posibilă o nouă realitate. Exact acest lucru l-au demonstrat cu prisosință lunile anterioare.

De ce totuși prinde cifrul acestei „gândiri începând cu sfârșitul” în Germania? In primul rând probabil pentru că hrănește speranța unui sfârșit rapid al războiului, pe care și noi cu siguranță o împărtășim. La aceasta se adaugă teama unei escaladări nucleare. Dar și aversiunea față de costurile politice domestice joacă un rol. Este nevoie de mai mult decât curaj politic pentru a afirma deschis în Germania că armata – adică livrările de arme – nu stă în calea diplomației, ci mai degrabă creează condițiile necesare pentru o soluție diplomatică. Ceea ce se cere este de asemenea disponibilitatea de a aștepta adevăruri neplăcute de la cetățene și cetățeni referitoare la clișeele obișnuite despre război și pace.

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro