Dilema strategică a Kievului. De ce ucrainenii nu văd niciun rost să negocieze acum cu Rusia

Atât populația, cât și elitele din Ucraina își doresc o pace durabilă cu Rusia mai mult decât oricine altcineva din lume. Atunci, de ce Kievul nu se află în fruntea căutării unui compromis cu Moscova? Care este motivul pentru comportamentul aparent necooperant, ba chiar ce ar putea fi considerat nechibzuit de obstrucționist al Ucrainei?

Din perspectiva ucraineană, actualul război al Rusiei împotriva Ucrainei este în același timp prea tipic și prea extraordinar pentru a fi încheiat pur și simplu prin negociere. Ceea ce este tipic la războiul Rusiei este faptul că se încadrează într-un model istoric îndelungat și regional larg al comportamentului rusesc în zonele sale de frontieră. Ceea ce este extraordinar la războiul Rusiei este faptul că nu este vorba doar despre teritoriul ucrainean. În mod ciudat, din perspectiva Moscovei, Ucraina este, de asemenea, despre identitatea rusă. Atât tipicitatea, cât și caracterul excepțional al războiului Rusiei – adică continuarea unei patologii mai largi și semnificația deosebită pentru Rusia însăși – înseamnă că o pace rapidă și stabilă cu Moscova nu este fezabilă. Majoritatea ucrainenilor și a altor est-europeni, cel puțin, nu cred în prezent într-un armistițiu durabil.

Rusia, recidivistă

Actualul război rusesc nu este primul atac al Moscovei asupra națiunii ucrainene și nici singura operațiune expansionistă actuală a Kremlinului în fostul imperiu al Rusiei. Ucrainenii au învățat din propriul lor trecut, precum și din istoria și prezentul vecinilor lor, că nu se poate avea încredere în Moscova. Atâta timp cât statul rus există în starea sa actuală, conform experienței istorice și analizei comparative ucrainene, nu se va angaja în negocieri oneste și nu va semna un acord de pace cu adevărat durabil.

Aspirația imperială din tradiția statului rus este prea puternică pentru a permite o încetare a focului semnificativă și de durată. Impulsul expansionist vechi de secole din cultura strategică a Moscovei poate supraviețui și unei schimbări democratice în regimul politic rusesc. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, după Prima Republică Rusă din februarie-octombrie 1917 și a doua Republică Rusă din 1991-1999.

Spre deosebire de mulți observatori externi, majoritatea politicienilor, experților și diplomaților ucraineni și din alte țări din Europa Centrală și de Est nu văd în actualul război ruso-ucrainean doar o obsesie a lui Putin. În schimb, acest război este perceput de către elitele din Europa Centrală și de Est și din Caucazul de Sud și, într-o anumită măsură, din Asia Centrală, ca fiind doar cel din urmă episod dintr-o lungă serie de cuceriri militare convenționale și hibride rusești care se întind pe parcursul secolelor. Ucrainenii și alte popoare supuse anterior imperiilor rusești – moscovit, țarist, sovietic și post-sovietic – au experimentat incursiuni similare cu justificări uneori similare. Actuala agresiune a Rusiei este cea mai recentă manifestare a secolelor de politici coloniale și de expansiune imperială ale Moscovei.

În februarie 2022, mulți observatori externi au fost nedumeriți de afirmația lui Putin potrivit căreia atacul pe scară largă al Moscovei asupra statului ucrainean – cu președintele său evreu – a fost motivat de îngrijorarea Rusiei cu privire la fascismul de la Kiev și a avut ca scop „denazificarea” Ucrainei. În schimb, mulți est și central-europeni erau deja familiarizați cu afirmațiile rusești potrivit cărora guvernele lor sau chiar elite întregi sunt fasciste. De exemplu, cu aproape exact treizeci de ani înainte de escaladarea din Ucraina, în 1992, Armata a 14-a rusă a intervenit militar într-un conflict intra-moldovean.

Comandantul Armatei a 14-a de la acea vreme, legendarul și acum decedatul general rus Aleksandr Lebed, a justificat intervenția ilegală a trupelor sale într-o țară străină cu o afirmație care a prefațat minciuna lui Putin din 2022. Lebed a declarat la o conferință de presă din 1992 că noul guvern al tinerei Republici Moldova de la Chișinău se comporta mai rău decât SS-iștii germani cu 50 de ani mai devreme. Intervenția militară deschisă a trupelor regulate rusești a lui Lebed a dus la o scindare permanentă în Moldova.

Rămășițele Armatei a 14-a ruse, așa-numitul Grup Operativ al Federației Ruse, se află încă pe teritoriul Republicii Moldova – recunoscută ca atare și de Moscova – ca oaspeți nepoftiți. Un tratat ruso-moldovean privind retragerea trupelor în 1994 nu a schimbat nimic în acest sens. Nu a ajutat Chișinăul nici faptul că, în 1994, Republica Moldova s-a declarat nealiniată, în articolul 11 al noii sale constituții, excluzând astfel aderarea la NATO. În ciuda promisiunii de retragere a Rusiei și a statutului de neutralitate al Republicii Moldova de atunci, desfășurarea nedorită de trupe de către Moscova și divizarea statală a Republicii Moldova continuă până în prezent.

Colonialismul de dinainte și de după Putin

Acest episod moldovenesc din 1992-1994 – într-o perioadă relativ pro-occidentală și liberală a istoriei recente a Rusiei, când Vladimir Putin era un nimeni politic în Sankt Petersburg – ilustrează o problemă mai amplă. Nu contează – cel puțin din perspectiva Europei Centrale și de Est – dacă Putin va fi sau nu la putere în viitor. De asemenea, este irelevant dacă regimul rus este democratic, totalitar, monarhic, oligarhic sau orice altceva: este probabil ca impulsul expansionist al Moscovei să continue. Mulți analiști occidentali ar respinge un astfel de determinism etno-istoric ca fiind neștiințific. Cu toate acestea, această evaluare sumbră este un loc comun pentru națiunile care înconjoară Federația Rusă și chiar în rândul unor persoane din interiorul Federației Ruse.

Colonialismul și expansionismul Rusiei au fost demonstrate în mod repetat popoarelor din Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală în zeci de incursiuni adesea sângeroase în diferite perioade istorice. Acestea au avut loc în circumstanțe variabile și cu justificări și rezultate diferite. Intervențiile armate ale Moscovei au avut ca scop, în cea mai mare parte, afirmarea sau asigurarea puterii imperiale rusești. În perioada de dinainte de 2022, așa-numitele „operațiuni speciale” (spetsoperatsii) sau „operațiuni de curățare” (zachistki) rusești au suprimat și, uneori, au anihilat grupuri locale care luptau pentru independență. Invazia rusă pe scară largă a Ucrainei în 2022 este cea mai recentă manifestare a unei tendințe mai lungi și mai ample.

Astfel de amintiri istorice se regăsesc nu doar în Ucraina, ci în întreaga lume postcomunistă. Pe acest fundal, a căuta o încetare semnificativă a focului cu Moscova pare a fi nu numai nestrategică, ci chiar ceva prostesc, în acest moment. Cu siguranță, Putin & Co. sau succesorii lor ar putea, la un moment dat, să decidă să se angajeze într-un dialog politic și în negocieri constructive simulate. Kremlinul ar putea chiar să dezvolte un interes pentru semnarea unui acord de încetare a focului și pentru punerea în aplicare a unor măsuri de consolidare a încrederii.

Cu toate acestea, un astfel de comportament din partea Rusiei – față de care va exista o suspiciune larg răspândită în lumea post-sovietică – ar servi doar unor scopuri instrumentale. Ar fi o retragere tactică temporară pentru regrupare și reînarmare militară. Ulterior, Moscova și-ar afirma cu o vigoare reînnoită dominația, puterea și hegemonia transfrontalieră. Dacă va fi necesar, Kremlinul ar face acest lucru din nou cu forța militară și teroare masivă împotriva civililor.

Psihopatologia Rusiei față de Ucraina

În ceea ce privește Ucraina, agresivitatea rusă este deosebit de virulentă și intransigentă. Naționalismul rusesc dominant nu recunoaște identitatea și cultura ucraineană ca fiind cu adevărat și independent naționale. Acesta consideră tradițiile ucrainene și limba ucraineană ca fiind un fel de folclor local – nu egale, ci subalterne față de naționalitatea și cultura înaltă rusă. Această desconsiderare evidentă își are rădăcinile nu numai și nu atât de mult în aroganța Moscovei. Mai degrabă, este o expresie a unui complex de inferioritate al Rusiei față de ucraineni ca fiind o „națiune soră” mai veche – mai profund creștin-ortodoxă, mai clar definită și mai distinct europeană – a slavilor de est.

Naționalismul ucrainean și statalitatea ucraineană nu au dreptul de a exista în opinia unei mari părți a elitei și a populației rusești. Simpla lor tolerare este o blasfemie. Teritoriile ucrainene, cu excepția parțială a Ucrainei de Vest, sunt „Micul teritoriu rusesc” sau „Noul teritoriu rusesc”, în limba rusă „Malorossiya” și „Novorossiya”. Războiul Moscovei în Ucraina nu poate fi un război real. Este doar o operațiune specială în interiorul granițelor Marii Rusii.

Ucrainenii și alți est-europeni sunt conștienți de acest lucru și de alte patologii rusești similare. Chiar dacă ucrainofobia rusă nu ajunge la nivelul antisemitismului eliminator al naziștilor, agenda Moscovei este una în cele din urmă genocidară, care lasă puțin loc pentru compromis. Chiar dacă Kievul dezvoltă un interes suficient de mare pentru a pune capăt războiului în viitor încât să fie dispus să facă concesiile corespunzătoare, nu este clar ce fel de compromis durabil ar putea fi obținut cu Moscova. Probabil ca Ucraina ar fi nevoită să se supună unor cerințe rusești cu multe consecințe, așa cum a fost cu infamele acorduri de la Minsk din 2014-2015. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro.ro