Dilemele Vestului in relatia cu Rusia: patru abordari posibile, niciuna convenabila

Puncte cheie:

• Secolul XXI nu a venit deocamdată cu un model nou, stabil, de co-existenţă a Europei cu Rusia, înţelese ca puteri, civilizaţii şi grupuri de interese diferite;
• După mai bine de două sute de ani de tatonări, ciocniri şi încercări de acomodare, Occidentul şi Rusia nu au ajuns încă la asumarea unui „cod al unei convieţuiri” cel puţin neutre, dacă una armonioasă pare, la drept vorbind, nerealistă;
• Disputa asupra periferiei est-europene (zona tampon Occident-Rusia) este astăzi, ca şi în trecut, elementul central al relaţiei între cele două mari sisteme de interese;
• Variantele aflate la această oră pe masa discuţiilor sunt cele consacrate, ca să nu spunem vechi, din secolul XX sau chiar, în anumite momente, cu reflectări (de ambele părţi) ale unor obsesii, temeri şi iluzii care amintesc de secolul XIX, de „politica marilor puteri” şi de „epoca imperiilor”;
• Rusia (re)trăieşte, prin conducătorii ei, obsesia înapoiată a spaţiului vital şi a misiunii sacre, (pe care a trăit-o, acum şapte-opt decenii, şi Germania nazistă) neputând intra, din acest motiv, într-o etapă avansată a democratizării, dezvoltării şi modernizării sale instituţionale;
• Cele patru metode de abordare a relaţiei cu Rusia lui Putin, pe care le are la dispoziţie Occidentul, sunt: îndiguirea (containment), colaborarea şi atragerea Rusiei în proiecte comune (engagement), negocierile şi concesiile mici, repetate, cu scop împăciuitor (appeasement) şi sancţiunile. Niciuna nu pare să întrunească toate cerinţele unei „soluţii ideale” sau, mai corect spus, consensuale. A cincea, opţiunea războiului (confrontation) este evident exclusă;
• Dilemele Occidentului sunt adâncite de divizările interne crescânde, pe de o parte între Statele Unite şi Germania-Franţa, pe de altă parte între vechea şi noua Europă (acum parte a sistemului occidental) sau provocate de creşterea spectaculoasă a populismului în unele democraţii vest-europene, cu standard de viaţă în declin faţă de deceniile trecute;
• Nu în ultimul rând, apariţia unui lider votat şi revotat al Ungariei (ţară până nu demult alintată de Occident, bântuită astăzi de obsesii şi fantasme retrograde, de iluzii iredentiste, naţionaliste şi şovine), care ne explică semidoct faptul că „vremea democraţiilor liberale a trecut” [1], şi că modelele Ungariei sunt astăzi Rusia, China, Turcia, India etc. ne face să ne întrebăm ce mai înseamnă astăzi Occidentul? Pe tema acestei întrebări, care nu este deloc retorică, promit o reflecţie viitoare mai amplă.

*

E greu de spus dacă Rusia a câştigat sau a pierdut în regimul lui Putin. Sunt argumente pentru ambele tipuri de concluzii.

Pentru cei care văd succesele politicii autoritariste şi revizioniste, de după 2000, a Moscovei (avându-l pe succesorul încruntat al tragi-comicului Boris Elţîn în poziţiile de preşedinte, premier şi iarăşi preşedinte) se numără o oarecare consolidare economică şi creştere a nivelului de viaţă a ruşilor (oricum, incomparabilă cu cea umilă din vremea lui Elţîn), creşterea importanţei şi beneficiilor aduse Rusiei de exportul de hidrocarburi în Europa Centrală, atragerea de investiţii occidentale substanţiale pe piaţa rusească, expansiunea capitalului rus pe pieţe externe şi obţinerea de control şi influenţă economică în relaţia cu unele state est-europene, organizarea Olimpiadei de la Soci, recâştigarea Crimeei, perspectiva organizării unei Cupe Mondiale la fotbal etc. Un amestec aşadar de satisfacţii politice, economice, militare, simbolice etc., mai mari sau mai mici, reale ori amplificate prin propaganda aparatului de stat, care se pare că sunt pe gustul a 80% din ruşii cu drept de vot din imensa Federaţie. Cota de popularitate a preşedintelui de la Kremlin a crescut considerabil, dacă este să credem sondajele locale.

Dimpotrivă, pentru cei care nu apreciază „politica forţei”, şantajul de orice fel şi abuzurile, ci paradigma liberală a politicii internaţionale, căderea Moscovei în dispreţul lumii democratice este cea care prevalează în evaluarea regimului Putin. Democraţia, statul de drept şi drepturile omului sunt încălcate frecvent de puterea politică, opozanţii sunt persecutaţi sistematic iar transparenţa decizională, pluralismul şi justiţia aproape nu se mai văd. Scoaterea Rusiei din lumea civilizată, despre care am mai scris, parafată prin bombardarea cursei civile MH 17 Amsterdam – Kuala Lumpur, este doar vârful aisbergului, apogeul acestei degradări teribile a imaginii externe a Rusiei, devenită astfel „bruta de pe două continente”.

Să parcurgem succint cele patru abordări teoretic posibile. Îndiguirea (containment) este de fapt reluarea doctrinei Truman din 1948, oficializată de Washington după „Lunga Telegramă” din 1947 a diplomatului George Kennan, aflat la post la Moscova, prin care se cerea guvernului american şi celor vest-europene adoptarea imediată a măsurilor strategice şi politico-militare necesare pentru stăvilirea ambiţiilor expansioniste ale URSS şi, implicit, ale comunismului în lume, în special în Europa. Rezultatul a fost, în practică, fondarea Alianţei Nord-Atlantice în aprilie 1949, cel mai puternic instrument politico-militar din istoria modernă, cu care Occidentul a ţinut Uniunea Sovietică la Zidul Berlinului până la implozia comunismului.

Astăzi, deşi vorbim de al doilea Război Rece, resuscitarea NATO este infinit mai dificilă. În primul rând, America cere Europei să plătească pentru propria securitate şi să-şi sporească masiv cheltuielile de apărare în cadrul Alianţei. Dar contribuabilul (şi votantul!) european nu vrea ca banii lui să fie cheltuiţi în scopuri militare, ci pentru bunăstarea economico-socială din propriile ţări, ceea ce până la un punct este firesc. În al doilea rând, germanii, francezii, olandezii, belgienii, britanicii etc. consideră că de data aceasta pericolul rusesc nu îi vizează direct, ci priveşte exclusiv Estul Europei, lumea săracă de la periferia Uniunii Europene, care oricum le provoacă atâtea probleme, inclusiv la ei acasă.

„Novorossia” pare să nu fie, deci, problema vest-europenilor. De ce să plătească ei pentru consolidarea şi extinderea flancului estic al NATO, respectiv pentru securitatea Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova? Teama fundamentală de invazie de la sfârşitul anilor ’40, pe care s-a întemeiat de fapt NATO şi ideea frontului unit al Occidentului împotriva Rusiei, nu mai există. Să fim sinceri, francezul, germanul sau olandezul de rând nu se mai teme astăzi de atacul Rusiei, preferă în schimb o afacere bună cu puterea de la Răsărit. Asta până când racheta Buk doboară un avion de linie decolat de la Amsterdam…

Engagement sau atragerea (angajarea) Rusiei în proiecte comune, pentru scăderea agresivităţii ei istorice şi a „prejudecăţilor” din relaţia cu Vestul, n-a funcţionat. De exemplu, Consiliul NATO-Rusia a fost o poveste naivă din epoca şcolii constructiviste, care îşi atingea apogeul în 2002, la puţină vreme după faimoasa Teorie socială a politicii internaţionale a lui Alexander Wendt, din 1999. Includerea Rusiei în G7, la fel. Un eşec pe linie. Metoda a fost superficială şi nu a apropiat, pe fondul problematicii în discuţie, cele două blocuri. Fiecare a rămas cu interesele, strategia şi resursele proprii. Şi, din păcate, cu modelele „stereotipice” de evaluare şi acţiune ale statelor suverane, descrise de realişti şi neorealişti, dovedite în cele din urmă mai stabile decât credeau optimiştii anilor 90-2000.

Appeasement sau abordarea împăciuitoare, care urmăreşte domolirea, scăderea agresivităţii prin concesii şi cedări repetate, nu a făcut decât să dea „apă la moara” politicii triumfătoare a lui Vladimir Putin, până la a accepta inacceptabilul, adică anexarea teritoriului unui stat suveran, protejat formal prin prevederile dreptului internaţional, fără ca vreo putere occidentală să schiţeze un gest efectiv de împotrivire. N-a mers, deci, nici aşa, „cu binişorul”, cum se spune în popor. Rusia lui Putin n-a acceptat limita rezonabilului, linia roşie a Războiului Rece, şi a trecut sfidătoare şi de această barieră. Acum, după doborârea avionului civil malaezian cu racheta Buk, a mai vorbi de appeasement pare a doua ucidere a celor 298 de oameni… Adică o legitimare a teroriştilor ruşi.

În fine, sancţiunile internaţionale. Vorbă lungă, fapte puţine. Şi acelea slabe. Aici lucrurile se complică, pentru că dacă ceva s-a schimbat în ultimii douăzeci de ani, acel lucru nou apărut în ecuaţie este inter-conectarea parţială a economiilor Europei şi Rusiei. A tăia craca pe care stai împreună cu duşmanul tău nu e întotdeauna o decizie uşoară, chiar dacă ai avea satisfacţia să-l vezi cu picioarele în sus. Ne-o spune, punctual, preşedintele Hollande, care are de „onorat” (asta da onoare!) o comandă de 1,2 miliarde de euro pentru flota militară a Rusiei din Marea Neagră, adică cele două nave Mistral. Ne-o spun şi investitorii germani din Rusia, şi consumatorii de gaz rusesc, şi, în general, clasa mijlocie vest-europeană, destul de tolerantă în sondaje cu politica Rusiei, mai ales atunci când vine vorba de costurile reflectate ale sancţiunilor comerciale.

Patru variante şi niciuna optimă. Toate au, evident, un cost care trebuie asumat, un preţ care trebuie plătit, nu ne îndoim de acest lucru. Personal, încă mai aştept răspunsul clar al Occidentului şi al lumii civilizate după sinistrul atac terorist asupra avionului civil din regiunea separatistă rusofonă. Zilele trec şi nu se întâmplă însă nimic. Încrederea în capacitatea instituţiilor sistemului internaţional de a apăra ordinea şi securitatea în regiunea noastră scade justificat. Am scris, mai demult, că Rusia a câştigat al doilea Război Rece. Că neputinţa Vestului în relaţia cu Rusia este, din nefericire, o realitate. Speram, după tragedia MH 17, să mă fi înşelat.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro