Dimensiunea românească a banalității răului: cazul Mircea Vulcănescu

Numele lui Mircea Vulcănescu a reintrat în interesul publicului odată cu reluarea demersurilor de schimbare a denumirii Liceului tehnologic și de demolare a bustului amplasat în Parcul Sf. Ștefan, întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 31/2002 care interzic acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război unor organizaţii, precum și ridicarea sau menţinerea în locuri publice a unor statui referitoare la astfel de persoane. Cu privire la aplicabilitatea acestor dispoziții în cazul condamnării lui Mircea Vulcănescu au fost emise opinii pro și contra[2], motiv pentru care propun o analiză juridică a chestiunii.

Urmărirea penală și procesul

Dincolo de aspectele biografice notorii ale vieții și morții lui Mircea Vulcănescu, din actele dosarului de urmărire penală putem afla și amănunte mai puțin cunoscute. Astfel, corpul de filaj consemna în anul 1946 faptul că Mircea Vulcănescu nu a fost niciodată membru al unui partid politic, că este „funcționar de carieră și n-a făcut nici un fel de politică”[3], iar în fișa învinuitului citim următoarea caracterizare: „comportarea în serviciu – ireproșabilă, în familie – ireproșabilă, în relații personale – ireproșabilă, în societate – ireproșabilă, aptitudini în carieră – cu mare putere de muncă și pregătire temeinică pentru posturi înalte, aprecierile șefilor – foarte apreciat, corectitudinea – foarte corect”[4].

Din probele dosarului mai reiese faptul că Mircea Vulcănescu a refuzat funcția de subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor propusă de Ion Antonescu, dorind să rămână în postul de la Direcția Datoriei publice din același minister, acceptând doar în momentul în care i s-a dat de înțeles că nominalizarea sa are valoarea unui ordin dat unui funcționar public din partea conducătorului – militar – al statului.[5]

Un alt aspect mai puțin cunoscut, dar foarte interesant, este acela că procurorul de caz, dl. Al. Ionescu-Lungu, a constatat prin Ordonanța din 4 septembrie 1946 „că nu este caz de urmărire penală contra învinuitului Mircea Vulcănescu, pentru vreun fapt penal prevăzut de art. 1 și 2 din Legea nr. 312/1945 pe care le-ar fi săvârșit în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Antonescu”[6]. Această Ordonanță de scoatere de sub urmărire penală nu a fost niciodată revocată sau infirmată, ci a fost pur și simplu ignorată de Parchetul general al Curții de Apel București, care a dispus trimiterea în judecată a lui Mircea Vulcănescu printr-un act de acuzare nesemnat de procurorul general[7], dar aprobat de Consiliul de Miniștri în ședința din 24 septembrie 1946 prezidată de Petru Groza.

În aceste condiții, se pune întrebarea, de ce a fost totuși condamnat Mircea Vulcănescu, un tehnician corect și competent, cu o conduită de viață ireproșabilă și căruia procurorul de caz nu i-a găsit vreo vinovăție pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de lege?

În vremea aceea, ca o reacție imediată la crimele înfiorătoare ale regimului nazist, o expresie populară din limba germană tocmai fusese ridicată la rang de principiu de drept: mitgegangen, mitgefangen, mitgehangen. Ad litteram expresia s-ar traduce prin: au mers împreună, au fost prinși împreună, au atârnat (în laț) împreună, iar efectul juridic urmărit era acela al condamnării tuturor persoanelor care au avut funcții în regimul nazist, indiferent de contribuția lor concretă la atrocitățile comise. De la răspunderea individuală tradițională în dreptul penal s-a trecut temporar și limitat la o formă de răspundere colectivă ad hoc. Această idee a subiectelor colective nu era însă străină de spiritul vremii, ca dovadă faptul că și în România anilor ’30 și ’40 ea făcea obiectul dezbaterilor filosofice. Nu doar Nae Ionescu o susținea în logica colectivelor[8], ci și Mircea Vulcănescu își întemeia tezele din „Dimensiunea românească a existenței” pe ideea unei „mentalități colective cu privire la o anumită problemă”[9]. În proces, acuzația adusă lui Mircea Vulcănescu a fost aceea că în perioada ianuarie 1941 – 23 august 1944 a deținut funcția de subsecretar de stat în Ministerul Finanțelor din Guvernul Antonescu, iar împotriva acestei acuzații nu exista posibilitatea vreunei apărări, pentru că ea reflecta adevărul.

Pentru acest considerent, Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 27 din 6 februarie 1948, l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu, alături de alți 16 învinuiți în cadrul unui proces colectiv, la opt ani temniță grea pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute în Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul țării sau de crime de război.

Încadrarea juridică a condamnării

Pedepsirea crimelor atroce săvârșite de regimul nazist a fost stabilită de Puterile Aliate (SUA, Marea Britanie, Franța și URSS) prin Acordul de la Londra din 8 august 1945, iar prin anexa acestuia, Carta Tribunalului Internațional, se instituia competența viitoarei instanțe de la Nürnberg de a judeca trei categorii de infracțiuni (art. 6):

a) crime împotriva păcii: constând în principal din plănuirea, pregătirea, inițierea sau purtarea unui război de agresiune;

b) crime de război: constând în principal din încălcări ale legilor sau uzanțelor de război, cum ar fi omorul, rele tratamente, deportarea în scopul muncii forțate sau al oricărui alt scop a populației civile sau a prizonierilor de război, distrugerea ori devastarea unor localități, dacă nu este justificată din punct de vedere al necesității militare, etc.;

c) crime împotriva umanității: constând din omorul, exterminarea, ducerea în sclavie, deportarea sau alte acte inumane împotriva populației civile ori persecuții pe criteriu politic, rasial sau religios în vederea săvărșirii sau în conexiune cu infracțiunile care cad în competența Tribunalului Internațional.

Scopul Acordului era acela de a-i pedepsi pe „criminalii de război”, sintagmă colectivă prin care erau desemnați autorii oricăreia dintre cele trei tipuri infracțiuni. În textul Cartei expresia „crime de război” era folosită uneori în sens restrâns (stricto sensu), ca în cazul de la art. 6 lit. b) citat mai sus, iar alteori în sens larg (lato sensu) incluzând toate cele trei categorii de infracțiuni, cum este cazul art. 21 unde se prevede dreptul Tribunalului Internațional de a solicita instanțelor naționale documente privind crimele de război cercetate. Această ambivalență a termenilor ține de specificul limbajului juridic și al tehnicii legislative, căzând în sarcina interpretului să distingă dacă noțiunea este utilizată în sens larg sau în sens restrâns.

România a transpus în dreptul național dispozițiile Cartei de la Londra prin Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul țării sau de crime de război. Deja din modul de redactare a titlului rezultă faptul că autorul legii folosește sintagma „crime de război” în sens larg (lato sensu), acoperind toate cele trei categorii de infracțiuni definite prin Cartă. Aceeași utilizare în sens larg o întâlnim și în modul de redactare a art. 2 al Legii, unde se arată că: „Sînt vinovaţi de dezastrul țării prin săvîrşirea de crime de război cei care: …” și urmează enumerarea de la lit. a) la o) a tuturor infracțiunilor pedepsite sub umbrela noțiunii de „crime de război”. Coroborând acest text cu clasificarea din art. 6 al Cartei de la Londra putem stabili următoarea corespondență:

– crimele contra păcii sunt reglementate la art. 2 lit. a),

– crimele de război sunt reglementate la art. 2 lit. b), c), d), f), g), h), i), j) și k),

– crimele contra umanității își găsesc reglementarea în art. 2 lit. e), l), m) și n).

În afara acestor trei categorii de infracțiuni, legiuitorul român a reglementat și infracțiuni de natură economică („dezastrul țării”) prin art. 1 și prin art. 2 lit. o) din aceeași lege.

Curtea de Apel București prin Decizia 27/1948 l-a găsit vinovat pe Mircea Vulcănescu pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 1 lit. a) – „Sînt vinovaţi de dezastrul țării cei care militând pentru hitlerism sau fascism şi avînd răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării” – și art. 2 lit. a) „au hotărît declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice şi Naţiunilor Unite”, adică pentru o infracțiune economică și pentru crime contra păcii, decizia rămând definitivă prin respingerea tuturor recursurilor.

În legătură cu decizia de condamnare circulă în mediul on-line informația eronată potrivit căreia „fiica sa, Măriuca, a contestat acea decizie, dar ÎCCJ a respins acțiunea în 2019, deci în condiții de democrație”[10], sau că ea ar fi fost „menținută printr-o sentință definitivă din 2019 a Curții de Apel București chiar și după încercarea de reabilitare”[11]. În realitate, obiectul procesului din 2019 nu l-a constituit nici reabilitarea, nici anularea condamnării, ci doar constatarea caracterului politic al acesteia, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În acel proces, Curtea de Apel București (deci nu ICCJ) a respins cererea[12], motivat de faptul că potrivit Legii au caracter politic doar condamnările pentru fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul comunist, iar cum fapta reținută în sarcina lui Mircea Vulcănescu s-a petrecut în perioada ianuarie 1941 – 23 august 1944 în mod evident nu era îndeplinită condiția din lege, la acel moment ne punându-se problema instaurării regimului comunist în România. Prin această soluție instanța nu a confirmat însă legalitatea condamnării din 1948, ci dimpotrivă a arătat că „rezultă o serie de aspecte care pot determina o concluzie în sensul încălcării principiilor de drept la acel moment”[13]. În plus, aceeași instanță a indicat și calea de urmat, dând ca exemplu decizia prin care în anul 2000 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare casând Decizia nr. 27/1948, însă „numaicu privire la inculpatul Netta Gheron – aflat în aceeași situație cu autorul reclamantei, Mircea Vulcănescu”.În speță, este vorba despre fostul ministru al finanțelor din Guvernul Antonescu, Gheron Netta, al cărui subsecretar de stat fusese Mircea Vulcănescu, condamnat în același proces colectiv. Sigur că mutatis mutandis motivele pentru care a fost anulată decizia de condamnare a fostului ministru ar trebui să fie aplicabile și în cazul lui Mircea Vulcănescu, dar atât timp cât nu se obține rejudecarea condamnării, decizia din 1948 are putere de lucru judecat și își produce efectele, iar Mircea Vulcănescu are calitatea de condamnat pentru săvârșirea de crime de contra păcii.

Acuzația săvârșirii de crime contra umanității

Fără excepție, toate luările de poziție în favoarea schimbării denumirii Liceului și a îndepărtării bustului lui Mircea Vulcănescu sunt însoțite de acuzația de antisemitism, bazată exclusiv pe stenogramele unor ședințe din Consiliul miniștrilor din Guvernul Antonescu, stenograme asupra cărora voi reveni puțin mai jos. Acuzația de antisemitism este una foarte gravă și serioasă, ea fiind reglementată în mod expres atât prin Carta de la Londra sub denumirea de crime contra umanității, cât și prin Legea nr. 312/1945, care prin art. 2 lit. e), l), m) și n) sancționează crimele naziste, cum ar fi ordonarea sau săvârşirea de represiuni colective sau individuale din motive rasiale asupra populaţiei civile, ordonarea sau inițierea înființării de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuție rasială sau ordonarea edictării de legi sau măsuri nedrepte de concepție hitleristă, legionară sau rasială, ori practicarea cu intenţie a executării excesive a legilor derivate din starea de război sau a dispoziţiunilor cu caracter rasial. Or, dacă în cazul lui Mircea Vulcănescu acuzațiile de antisemitism ar putea fi fundamentate pe stenograme ale ședințelor consiliului de miniștri aflate în dosarul instanței, se pune întrebarea de ce nu a fost el condamnat și pentru astfel de fapte, așa cum s-a întâmplat în cadrul aceluiași proces și prin aceeași decizie cu generalul Constantin St. Constatin, codamnat pentru fapta incriminată la lit. e)[14]?

Legat de stenogramele care sunt reproduse în mediul on-line, avem tendința naturală dată de posibilitățile tehnologice actuale să le privim ca pe niște transcripturi ale unor înregistrări audio, însă ele sunt cu totul altceva. În dosarul de urmărire a lui Mircea Vulcănescu se găsește mărturia de expert a lui Henri H. Stahl, fiul mai cunoscutului Henri Stahl inventatorul sistemului românesc de stenografie. Fiind inițiat de mic copil în tainele stenografiei, H.H. Stahl a ajuns unul dintre cei mai buni stenografi din țară, iar în baza expertizei sale a declarat că „stenogramele luate asupra discuțiilor dialogate care au loc în comisii, de către un singur stenograf, lucrând ore întregi la șir, nu pot constitui în nici un caz un text autentic, ce poate fi invocat legal. Ele nu au decât valoarea, cu totul relativă, a unei mărturii, care poate fi folositoare când vrei să afli ce teme au fost luate în discuție, dar care nu pot da loc la interpretări de amănunt asupra unor fraze extrase din context”[15]. Pentru a nu avea nimeni impresia că avem de-a face cu o declarație subiectivă dată în ajutorul unui inculpat, să amintim faptul că H.H. Stahl a fost încă din 1938 un antifascist declarat, care nu avea nici un fel de simpatie pentru regimul Antonescu. Acesta este motivul pentru care instanța nu a luat în considerare stenogramele ca temei de condamnare pentru presupuse fapte cu caracter antisemit și pentru care nici noi nu le putem da acum valoare probatorie.

Mircea Vulcănescu a explicat în proces poziția sa asupra temei discutate în Consiliul ministerial din data de 19.11.1941 – contribuția populației la efortul de război al României -, el exprimând părerea că este injust ca minorității evreiești să-i fie pe de o parte interzis dreptul la exercitarea profesiei, iar în același timp să i se pretindă să contribuie cu bani la bugetul de război. Chiar dacă atât la acceptarea de a fi parte a Guvernului Antonescu, cât și în luările sale de poziție din consiliile de miniștri, Mircea Vulcănescu ar fi fost mânat de cele mai bune intenții, acest lucru nu-l poate scuti de răspunderea pentru efectele cauzate, știut fiind faptul că și drumul spre iad este pavat cu bune intenții, pentru ca oamenii să ajungă mai repede la destinație.

Cert este că la acest moment, așa cum în privința condamnării lui Mircea Vulcănescu pentru crime contra păcii aplicăm principiul juridic al puterii de lucru judecat, la fel în privința crimelor contra umanității – pentru care ar fi putut fi cercetat și condamnat, dar nu a fost – trebuie să aplicăm principiul juridic al prezumției de nevinovăție.

Ținând cont de funcția sa subordonată în cadrul ministerului și al guvernului, cât și de lipsa unor dovezi clare de acțiuni sau scrieri cu caracter antisemitic, Mircea Vulcănescu ar fi fost un exemplu mult mai potrivit decât Adolf Eichmann pentru ceea ce Hannah Arendt a numit „banalitatea răului”[16]: un Rău mare devenit posibil prin micile contribuții ale unor oameni convinși că fac un lucru bun. Dacă ținem cont că potrivit lui Plotin, Binele a dat din el însuși intelectul și viața intelectuală[17], putem avea un criteriu de a alege ce putem păstra din opera cărturarilor pe care Julien Benda i-a acuzat de trădare: ceea ce este asociat cu Binele, adică opera intelectuală, curățată de răul opțiunilor politice.

Privind acum, de la înălțimea secolului al XXI-lea, spre întunecații ani ’30 și ’40 ai secolului trecut, putem afirma fără nici cea mică ezitare, că dacă participi la o discuție în care cineva, fie el – sau mai ales fiind el – conducătorul statului, face apologia impunerii interdicției exercitării profesiei, deportării sau eliminării fizice a unor oameni pentru simplul fapt că aparțin unei minorități etnice, singurul lucru corect pe care îl poți face este să te ridici și să pleci. Din păcate foarte, foarte puțini au avut tăria unui asemenea gest; se cuvine să-l amintim aici în acest sens pe Traian Popovici, primarul din Cernăuți. Mircea Vulcănescu nu a făcut acest lucru și a plătit cu vârf și îndesat pentru această greșeală. Pe noi cei de astăzi, istoria ne-a scutit de ipostaza necesității luării unor asemenea decizii în vremuri tulburi, și atunci, dacă dorim să-l judecăm acum pe Mircea Vulcănescu pentru alte fapte și păcate, decât cele pentru care a fost deja condamnat, va trebui să găsim alt criteriu pentru a stabili cine să arunce primul cu piatra în bustul lui Mircea Vulcănescu. Și foarte probabil vom ajunge la aceeași concluzie ca domnul Andrei Pleșu, care observa că cei din trecut „ca și noi acum, și ei aveau, mai toți, pete de un fel sau de altul pe conștiințele lor sau pe reputațiile lor”[18].

Aplicabilitatea OUG nr. 31/2002 în cazul Mircea Vulcănescu

Revenind la problema în discuție, și anume aplicarea dispozițiilor OUG nr. 31/2002 în cauza Mircea Vulcănescu, este interesantă evoluția în timp a acestei reglementări. Și anume, inițial actul normativ avea ca scop interzicerea „promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Chiar dacă din titlul actului normativ ar rezulta că se au în vedere doar crimele contra păcii și cele contra omenirii – stricto sensu -, lucrurile erau lămurite de legiuitor prin definiția din art. 2 lit. c): „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii se înţelege orice persoană condamnată definitiv de o instanţa judecătorească română sau străină pentru una sau mai multe infracţiuni contra păcii şi omenirii, precum şi orice persoană condamnată de o instanţa penală internațională pentru crime de război sau crime contra umanităţii”. Avem deci o definiție legală a faptului că noțiunea de infracțiuni contra păcii și omenirii este folosită în titlul actului normativ în sens larg (lato sensu), ea conținând toate cele trei categorii de infracțiuni reglementate prin Carta de la Londra, inclusiv crimele de război. În acea formă a legii, era dincolo de orice dubiu faptul că și condamnarea suferită de Mircea Vulcănescu pentru crime contra păcii intra sub aplicarea dispozițiilor OUG 31/2002.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro