Din nou despre lichele (de Gabriel Liiceanu)

Cred ca am dat o noua demnitate cuvantului „lichea“ in limba romana. Am luat cuvantul acesta de pe strada si, scotandu-l din banalitatea injuriei, l-am imbracat in hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic si, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea.

Licheaua eterna

Indeobste, este considerat lichea orice individ activ in producerea raului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu sta prea mult pe ganduri cand e vorba de a-si construi capatuiala pe nenorocirea semenului sau. Licheaua este infractorul lumii morale. Dand ici si colo lovitura in vietile noastre, ea coloreaza de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticalosiilor sale.

Dar oricat de mare ar fi fervoarea cu care isi fabrica abjectia, licheaua ramane izolata in propria ei performanta individuala. Simpla punctuatie intr-un registru al raului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ si nu ia chipul unei epoci istorice. Prezenta in orice societate, licheaua opereaza in spatiul universalitatii raului lipsit de o determinare istorica anume. Aceeasi in Roma antica sau la o curte feudala, aceeasi in Europa sau in Extremul Orient, ea este licheaua eterna.

Comunismul.Licheaua capata demnitate

In schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eterna, reprezinta o epoca si, confiscand puterea, iese din cotidian si se organizeaza ca urgie planetara. Pentru ca raul facut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politica de stat, lichelismul devine regula a lumii si sistem. Incepand din acest moment, licheaua creeaza istorie.

Lucrul acesta s-a petrecut in comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz si cotidian, le starneste pe cele care nu existasera decat latent si, alegandu-le pe toate dupa vocatia lor de lichele, le organizeaza si le asaza pe scena istoriei ca „putere conducatoare in stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinita de a seduce si longevitatea lui vin toate din faptul ca, in el, lichelismul prolifereaza la adapostul unui ideal.

Dupa ce, in confruntarea cu realitatea, idealul se goleste de sens si ajunge simpla carcasa, in locul ramas gol incape de minune toata scursura umanitatii. Cand izvoarele fanatismului au secat, asadar cand prostia si resentimentul atatate clipa de clipa nu au mai putut hrani si tine in picioare idealul, s-a recurs in mod firesc la lichele. Crimei facute initial din convingere i-a luat locul cea executata din interes si cu sange rece.

Pentru prima oara in istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabila. In loc sa fie prigonita, ea a fost rasplatita, educata si ocrotita. In felul acesta, licheaua s-a latit peste lume si a capatat demnitate istorica. Ocupand intregul spatiu public, ea a ajuns model al reusitei, a capatat morga si a inceput sa se miste printre noi cu un aer firesc.

Un apel atat de simplu

Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, in 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost facut in numele tuturor celor care, aruncati pe celalalt mal al istoriei, isi contemplau acum viata facuta praf dupa cateva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ si le aveam in comun cu celelalte state ale Europei de Est iesite din comunism.

Ceea ce se cerea in acel Apel era atat de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publica a lichelei organizate istoric in comunism si intoarcerea la „licheaua eterna“. Se cereau iesirea lichelei noastre din istorie, incetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatra“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societatii, recuperarea sarbatoreasca a lichelei traditionale si, astfel, revenirea la doza fireasca de lichelism a oricarei societati normale. Atat se cerea, de fapt. Restul, adica apelul la prezumtivele resurse de cainta si sfiala ale lichelei noastre istorice, tinea de o conjuncturala retorica si ipocrizie.

Licheaua in tranzitie. Ce s-a intamplat apoi?

Proaspat iesita din comunismul pe care-l facuse cu putinta, licheaua noastra s-a uitat in jur. Citind in politetea privirii noastre perspectiva impunitatii ei, ea s-a grabit sa descinda pe celalalt mal al istoriei o data cu noi. Doar calatoriseram atata amar de vreme impreuna! Ajunsa in „imperiul tranzitiei“, prima ei grija a fost sa isi grefeze un nou corp pe structura osoasa a lichelismului vechi. Nu era pacat sa ramana in paragina o intreaga logistica a Raului?

Vechea ordine sociala fusese abolita, dar nu si apucaturile ei. Dupa ce primul frison de spaima a trecut, aroganta, lacomia si vulgaritatea – precum si acel mod, specific celui care inhata puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului – au reaparut la lumina. Fusesera atat de multi! Si, dincolo de toate, ii unea, pe langa amintirea urateniilor facute impreuna, nevoia de a le ascunde cat mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxala, o stranie prelungire a lichelei totalitare in dublul ei postcomunist cu masca democrata.

Nu ne-am vandut tara

Performanta acestui nou tip de lichea istorica este ca, dupa ce si-a nenorocit deja semenii o data prin prestatia ei in „vechiul regim“, in loc sa se retraga de pe scena sociala, persista, metamorfozata in „om politic democrat“, pentru a-si nenoroci semenii a doua oara. Tocmai pentru ca a trecut cu bine, amplificandu-si anvergura, pe celalalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotentata istoric. Ceea ce o tine strans legata de vechea lichea nu este doar identitatea fizica de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trasatura pe care o are in comun cu licheaua comunista: obtinerea sistematica a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor intreg.

Nou, in schimb, este ca minciuna, jaful si distrugerea – triada sacra a pragmaticii comuniste -, incepute in urma cu cateva decenii, dar potentate acum de perspectiva imbogatirii nelimitate, sunt puse in slujba unei rapacitati fara precedent. Acum se merge la lichidare totala. Licheaua tranzitiei – paradoxala si autopotentata istoric – nazuieste sa aiba tot: taie padurile cu o frenezie noua, privatizeaza fraudulos sursele de energie si parcurile publice, darama casele care fac istorie pentru a pune in locul lor hoteluri cu multe etaje, da pomeni preelectorale ca sa poata, odata realeasa, sa suga mai bine ce a mai ramas de supt.

Tot ce a invatat in comunism in materie de eschiva a binelui public si de ne-iubire de tara poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem tara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism in extaz din anii ’90, nu era decat expresia retorica a depozitarii prazii in vederea ulterioarei ei impartiri. Pentru licheaua tranzitiei, „tara“ era numele de cod al acestei prazi istorice, provizia de furt national planificat pe urmatorii ani. Nu am vandut atunci, scump si in afara, ceea ce in 18 ani ar fi putut produce bogatie interna. In curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectasera sa poata cumpara intre timp totul pe nimic, lasand celorlalti doar mizeria si dezolarea locului golit.

Cotidianul