Din nou, despre scandalul uriaș al excluderii limbii latine ca probă opțională la bacalaureatul secțiilor de filologie

Pentru că se apropie dezbaterea noii legi a educației naționale în parlamentul României, am stat puțin să mă gândesc care politicieni din spectrul nostru politic ar fi cei care ar putea sprijini cauza limbii latine. Mai precis, cine ar fi de acord să propună și să susțină amendamentul propus de Societatea de Studii Clasice din România, și anume, reintroducerea probei opționale de limba latină la bacalaureat, profilul filologie. Limba latină a fost disciplină opțională de bacalaureat pentru elevii de la filologie până în 2009, atunci când a fost exclusă pe furiș printr-o decizie a Ministerului Educației, luată de pe o zi pe alta, fără consultarea nimănui. Atâta vreme cât li s-a oferit această opțiune, limba latina a fost a doua limbă aleasă ca probă la Bacalaureat, imediat după engleză și înaintea altor limbi moderne sau a literaturii universale.

Cu o tradiție întreruptă și maltratată și, prin violența istoriei, cu prea puțini (și tot mai puțini) apologeți, limbile clasice din România sunt iarăși la cheremul politicienilor. Pe scurt, absența limbii latine ca probă de bacalaureat pentru care să poată opta elevii interesați, așa cum este stipulată scandalos de senin în actuala lege Deca, înseamnă elevi care se vor pregăti mai puțin la această materie și viitori studenți la Litere, Limbi Străine, Istorie, Filosofie, Drept mai puțin calificați pentru domeniul în care se vor specializa. Apropo, știe cineva cine sunt „specialiștii” care au stabilit că „relevantă” pentru domeniul filologiei este disciplina Economie, iar Limba latină nu, așa cum prevede proiectul Deca? Sau, în general, știe cineva cine a scris aceste legi?

Pentru că în ultimii 20 de ani limba latină a fost progresiv eliminată din școlile și universitățile din România, mă întreb dacă nu cumva motivul este că aceasta alunecă mereu printre faliile ideologice: prea de stânga pentru dreapta și prea de dreapta pentru stânga, prea națională pentru pro-europeni și prea europeană pentru naționaliști, nu e simplu să o încolonezi politic și să marșezi cu ea așteptându-te să câștigi alegători.

Și totuși, recunoașterea faptului că latina are aceste două deschideri importante ar trebui să unifice spectrul politic în direcția apărării ei.

În primul rând, latina este originea limbii naționale – și chiar dacă ni se pare că am demonstrat suficient acest lucru prin faptul că am stabilit norma ortografică a scrierii ba cu î ba cu â, majoritatea vorbitorilor de limbă română nu au argumente minime prin care să răspundă de pildă afirmației doamnei purtător de cuvânt al ministerului rus de externe că româna ar trebui să se numească moldovenească. Ca să nu mai spunem că teoria originii dacice a limbii române câștigă din ce în ce mai mulți adepți. Așadar, dacă vrem să ne respectăm limba (și pe noi înșine) ar fi de la sine înțeles să acordăm prioritate studierii ei. În afara celor câteva cuvinte poetice cu rezonanță latină precum cânt și câmp, pe care le menționa domnul Alex Ștefănescu recent ca dovadă a latinității noastre, am descoperi o abundență de etimologii spectaculoase, de forme morfologice și sintactice preluate direct din latină. Și am mai descoperi o civilizație și o literatură de mare forță, care ne-ar da elan și inspirație când am cădea în plictisul steril și dezorientat al epocii noastre târzii.

Pe de altă parte, limbile clasice și cultura din spatele lor reprezintă fundamentul Europei. În lipsa lor, orice cunoaștere a istoriei europene este superficială, iar literatura, arta, curentele de gândire filosofice, jurisprudența sunt de-a dreptul neinteligibile. Occidentul recunoaște acest fapt, adesea și dintr-un spirit de inerție culturală pe care noi, esticii, traumatizați de himera omului nou (proletarul fără trecut), propusă de comunism, l-am pierdut. Franța, Italia, Germania continuă să studieze în preuniversitar, cu examen final, cel puțin latina, dacă nu și greaca veche, și în aceeași situație se află majoritatea statelor europene. Inclusiv vecina noastră Ungaria le oferă elevilor de liceu opțiunea de a da examenul de bacalaureat la latină. Acești elevi au automat conștiința apartenenței la cultura europeană, pe care o înțeleg în substraturile sale. Facând loc latinei între opțiunile de bacalaureat le transmitem tinerilor noștri că europenitatea lor nu este pusă sub discuție, le oferim o ancoră de identitate în mediul cosmopolit în care vor trăi inevitabil, îi vom îndruma către ceea ce ne apropie (mai degrabă decât ceea ce ne desparte) de spiritul european.

Dincolo însă de aprecierea și respectul față de limba română și față de Europa, aspectul cel mai evident și cel mai puțin abordat al studierii limbii latine în sistemul de învățământ este capacitatea acesteia de a crea competență și performanță. Este foarte greu să trișezi la un examen de latină sau greacă veche, este extrem de greu să plagiezi o teză de licență sau de doctorat. Deprinderea unei limbi atât de complexe necesită o disciplină a muncii și formează o claritate a gândirii care fac practic imposibile înșelătoria sau amatorismul academic. Faptul că specialiștii noștri din domeniile umaniste deja trebuie să apeleze la traduceri, adesea chiar în alte limbi decât româna, pentru documentele în latină sau greacă pe care le studiază diminuează considerabil calitatea și originalitatea cercetării lor. Cât privește filologia clasică, singura secție academică de unde mai ies cunoscători de limbă latină și greacă veche, aceștia nu au cum să atingă un nivel academic similar filologilor clasici din alte țări: cei numai trei ani din sistemul Bologna sunt insuficienți pentru a-i aduce pe studenții complet începători în anul I, fie ei și sclipitori (cum sunt cel mai adesea), la capacitatea de a citi fluent în original Ovidiu, Seneca, Platon și Homer.

Ca să rezum acest ultim argument, prezența latinei în curriculum-ul secției de filologie la liceu nu este accidentală, ci esențială. De când aceasta a fost redusă la o neînsemnată oră pe săptămână și fără perspectiva unui examen final, și secțiile de filologie s-au redus exponențial (au rămas aproximativ o treime din câte erau acum 10 ani). Caracterul distinct al profilului, cu accentul pus pe rigoarea și învățarea disciplinată a acestei limbi dificile, făcea filologia să fie o alternativă redutabilă la profilul real. Astăzi în schimb filologia a devenit profilul celor slabi și nedisciplinați, prea puțin dispuși să muncească mai mult decât strictul necesar. Până și limbile străine moderne se fac adesea mai bine la real… Ne îndreptăm direct spre situația de dinainte de ‘89, când liceele nu mai aveau profil uman. Oare ce înseamnă acest lucru din punct de vedere politic? Unde am fost atunci și unde suntem acum? Citeste intregul articol si comenteaza pe contribuotrs.ro