Doi social-democrați, două televiziuni

Întâmplarea a făcut ca în seara în care domnul Victor Ponta a acordat acel uimitor interviu Antenei 3, vreo două ceasuri mai târziu, să văd o discuție cu Martin Schulz la France 24. Comparația între aceste emisiuni – spontană, inevitabilă, greu de digerat și bogată în concluzii – m-a îndemnat să scriu cele de mai jos.

Despre interviul domnului Ponta nu prea e nimic de zis: cine l-a văzut n-are nevoie de comentarii; cine nu l-a văzut, dar îi cunoaște pe cei doi, își poate lesne închipui cum a fost; cine nu-i cunoaște nu-și poate închipui și va crede că relatarea fidelă a interviului e o fantezie. Discuția cu Martin Schulz merită însă o scurtă prezentare. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, german fiind, președintele Parlamentului European vorbește foarte bine franțuzește. Asta m-a îndemnat să apelez la internet ca să aflu mai multe despre domnia sa, cu gândul că va fi făcut cine știe ce studii înalte și va fi având cine știe ce titluri academice. Nici pomeneală! Martin Schulz are studii modeste: s-a pregătit ca să fie librar, a lucrat în mai multe edituri și librării, apoi și-a deschis propria lui librărie într-un orășel de lângă Aachen. Pesemne că i-au plăcut cărțile. N-am găsit că ar avea vreun doctorat – dar, ce-i drept, odată devenit politician important, a primit câteva titluri onorifice sonore. Treptele ierarhiei social-democrate le-a urcat încet: membru în consiliul municipal al acelui orășel din Renania, apoi primar; în fine, la douăzeci de ani după intrarea în politică, a fost ales parlamentar european. În toate aceste privințe, Martin Schulz este opusul domnului Victor Ponta.

Martin Schulz vorbește bine, ba chiar aș zice că vobește franțuzește mai bine decât vorbește domnul Ponta românește, în sensul că spune ceva. Bizar la domnul Ponta este că nu izbutesc niciodată să țin minte ce-a spus, iar când îl ascult am senzația că urechile mele sunt condamnate să mestece la nesfârșit un zgârci intratabil. Problemele discutate în emisiunea de la France 24 erau legate, firește, de politica europeană. Mie mi se părea că lucrurile spuse de Martin Schulz erau destul de concrete, dar unul dintre jurnaliștii care-i stăteau alături l-a întrerupt cam tăios, fără să fie totuși obraznic: „Vă rog să fiți mai concret!” Parlamentarul german nu s-a supărat, și a explicat în amănunt cum vede el viitorul informaticii europene. Inutil să insist asupra faptului că n-a pomenit nimic despre adversarii săi politici, ci a răspuns calm unui șir de întrebări incomode vizând chestiuni de fond și de detaliu. S-a întâmplat o dată să ezite, când nu găsea cuvântul franțuzesc cel mai potrivit. Jurnaliștii nu-i făceau ochi dulci, nici nu-l fulgerau cu privirea; erau cât se poate de sobri, iar Martin Schulz, la rândul lui, era sobru și preocupat. Cam asta ar fi.

Și totuși mai e ceva: emisiunea de la France 24 se desfășura în jurul unei mese, era o masă rotundă, și la propriu, și la figurat. Cadrul nu era un spațiu de joc, ci un spațiu pentru discuții. Toată acea punere în scenă minimalistă făcea ca atenția să cadă asupra argumentelor. Lăsând acum deoparte uimitoarea discuție dintre domnii Ponta și Gâdea, cred că aici se ascunde o diferență esențială care separă două televiziuni, la urma urmelor ambele de știri: Antena 3 și France 24. De fapt, în locul lui France 24 puteam alege orice televiziune decentă.

Platoul Antenei 3 nu e un spațiu pentru discuții, ci scena unui spectacol cotidian. Titlul spectacolului este: „Cât de răi sunt cei răi și cât de buni, dar uneori naivi, sunt cei buni”. Despre scenografie nu-i mare lucru de spus. Important e ca actorii să aibă destul spațiu, pentru ca unii dintre ei să se poată mișca liber, gesturile care-i fac persuasivi să fie mai ample, imaginea să aibă unde plonja și să se focalizeze succesiv, oferind mereu alt peisaj, creând senzația de diversitate. Există apoi și un ecran uriaș, ca un fel de tablă dintr-o clasă de școală, pe care apar dovezile irefutabile ale crimelor comise de cei răi. (Sigur, ca să prezinți niște imagini sau documente n-ai nevoie de ditamai ecranul în studio, dar tabla pentru demonstrații e mai convingătoare, apoi vezi reacțiile actorilor din scenă, care îți induc și ție o reacție.) Dacă mai adăugăm o bogăție cromatică bine calculată, avem imaginea de ansamblu.

Elementul-cheie sunt, evident, actorii. Cea mai bună soluție ca să înțelegi rolurile în care au fost distribuiți este să închizi sonorul și să rămâi, măcar preț de un minut, două, numai cu mimica și gesturile – exercițiu pe care, telespectator deloc fidel, l-am practicat dintotdeauna. Rolurile trebuie să fie simple, ușor de identificat. În general, ele sunt variante ale cetățeanului onest și indignat, la care se adaugă nuanțe: înțeleptul, zeflemistul, colericul, robustul, naivul, expertul, ultra-îngrijoratul, devotatul, jignitul etc. Sigur, toate aceste personaje sunt pozitive și, cum spectacolul are nevoie și de personaje negative, ele nu sunt invitate în studio – ar exista riscul să rostească replici care nu sunt cuprinse în scenariu –, dar apar proiectate pe ecran. Iată încă o funcție a ecranului: dă senzația că binele și răul se află simultan în scenă, deci tensiunea dramatică e asigurată.

Greu de spus cât talent au actorii (nu-i nevoie să fii Laurence Olivier pentru așa ceva), important e că și-au învățat temeinic rolul și îl exersează cu aplomb în fiecare seară. Există totuși două roluri remarcabil interpretate, despre care trebuie să vorbesc aici. Primul este cel jucat de domnul Mihai Gâdea: pruncul umed cu ochelari. Inocența frapantă a domnului Gâdea alungă orice îndoială: un prunc nu poate minți, buzele lui nu pot rosti decât adevărul – o axiomă teologică. Răul se ferește de el ca dracu’ de tămâie. Cu un gest simplu săvârșește miracolul de a face să apară pe ecran realitatea ultimă. A nu-l crede e o blasfemie. Iar dacă există eretici, ei vor sfârși în flăcările iadului, alături de răii cu care se luptă pruncul vitejește. E o minune de omuleț care poate înduioșa orice femeie. Domnul Gâdea este adus în scenă pentru a deștepta sentimentele materne cele mai profunde. Unei mame simțitoare îi vine să-l mângâie și să-l sărute pe frunte la fiecare cuvânt rostit cu acea greutate profetică dobândită prin exercițiul predicii. Antena 3 dispune și de alt prunc, domnul Adrian Ursu, însă e o versiune mai slabă; cu toate eforturile sale, nu poate ajunge la suavitatea domnului Gâdea. Mai trebuie spus aici că arsenalul telepredicatorilor, din care pruncul umed cu ochelari s-a inspirat copios, nu e bogat, dar e foarte eficient. (Există un documentar făcut de Werner Herzog despre un telepredicator american, film care merită din plin văzut.)

Dacă aducerea în scenă a domnului Gâdea vizează în primul rând publicul feminin, Antenele au în trupa lor o actriță distribuită într-un rol destinat întâi de toate bărbaților. E vorba despre doamna Oana Stancu, cea mai mămoasă ființă din câte mi-a fost dat să văd. Mămoșenia domniei sale își întinde brațele spre întreaga națiune. Cum ar putea o mamă să vrea răul fiilor ei? Cum ar putea să-i mintă? Blasfemie! Doamna Stancu nu e niciodată virulentă, vorbele domniei sale sunt cumpănite, mereu calde, încărcate de grijă, chipul ei iradiază o lumină mistică în care se scaldă bunătatea absolută. Are uneori vagi naivități, ar accepta chiar să dea oarece credit răului, dar asta doar pentru a arăta tuturor, cu înțelepciune maternă, cât de rău e. Numai un bărbat fără suflet n-ar recunoaște în doamna Stancu pe mama care îi schimbă scutecele. Rolul ei în scenă este de a deștepta cele mai adânci sentimente filiale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro