Două scrisori. McCain, Giuliani și politica americană a ultimilor 40 de ani
Puncte cheie:
- La încheierea tumultuoasei sale vieți (29 august 1936 – 25 august 2018), John McCain a lăsat în urmă povestea unui om puternic și demn, care s-a aflat în mijlocul tuturor marilor proiecte strategice, bătălii și încercări politico-militare ale Americii postbelice, cu victoriile, gloria, crizele și eșecurile aferente acestei îndelungate lupte;
- Născut în Zona Canalului Panama, într-o bază militară americană în care tatăl său, amiral, era în misiune, tânăr pilot militar, rănit grav și prizonier de război în Vietnam (cinci ani și jumătate, 1967-1973), comandant militar și ofițer de legătură cu Senatul, membru al Camerei Reprezentanților (din 1982) și apoi ales de șase ori în Senat (începând din 1987, fără întrerupere – și trebuie ținut cont că un mandat în Senatul SUA durează șase ani), susținător pasionat al valorilor conservatoare democratice, candidat la alegerile prezidențiale în 2008, promotor al unei politici externe active și implicate, prin care Statele Unite să apere libertățile, democrația, drepturile omului și justiția oriunde în lume, un politician rebel dar principial, intrat nu de puține ori în conflict cu propriul partid și chiar cu președintele provenit din Partidul Republican (cel mai cunoscut exemplu este chiar ultimul, refuzul de a îl susține pe Donald Trump, și înainte de alegerile din 2016, dar și după) etc., omul John McCain și republicanul „stâncos” din Arizona s-a identificat astfel cu o bună parte din istoria politică a SUA din ultimii 40 de ani;
- Indiferent de ipostaza în care s-a aflat, John McCain a purtat mesajele „marii generații” politice americane postbelice, care au inspirat lumea de după 1945 și au conturat reperele politice și morale universaliste ale ordinii globale actuale;
- Puțini sunt supraviețuitorii acestei generații și acestui tip de discurs politic. Din guvernul Trump, l-aș mai vedea poate pe Secretarul Apărării, generalul Jim Mattis. Recent, am putut citi două scrisori total opuse venite din SUA pentru România – una demnă a lui John McCain[1], retras la locuința sa din Arizona (co-semnată de senatorul democrat Cristopher Murphy) și alta a avocatului lui Trump, Rudolf Giuliani[2]. Este imaginea perfectă a dualității trecut-prezent în politica americană (cea de la suprafață) dar și, mai îngrijorător, a luptei din adâncimi, pentru influență și pentru schimbarea grupurilor de putere, din establishmentul de securitate și serviciile secrete americane, după venirea lui Trump la Casa Albă. Vă invit să le citiți. Concluziile sunt mai mult decât evidente. Și dezamăgitoare.
*
Despre John McCain, decedat la 82 de ani, au vorbit deja americanii, de la republicani de frunte la Obama și Hillary Clinton, plus mii și mii de americani de rând, și au făcut-o toți cu demnitate, cu respect și cu sentimentul că America a pierdut un mare patriot și un mare spirit al unei generații politice strălucite, o generație care a prețuit, apărat și promovat peste tot în lume democrația, libertatea, drepturile omului și justiția. Adică exact lucrurile acestea care par acum fie demodate, fie negociabile, fie tranzacționate de penalii, avocații și (deja) condamnații din echipa lui Trump.
Vor mai urma și alte episoade ale acestei schimbări la față a Americii, căci lupta pentru putere în profunzimile politicii americane și în structurile de intelligence abia a început cu adevărat. Noua echipă încearcă să o împingă în afară pe vechea, din eșalonul doi al puterii, din establishmentul politico-diplomatic și, s-o spunem direct, inclusiv de la CIA.
„Scrisoarea a II-a către România” vine de la avocatul lui Trump (de când scriu avocații scrisori către alte țări? De acum începând, va răspunde Trump, este o inovație, „diplomația avocățească”), la puțină vreme după excepționala scrisoare a senatorilor John McCain și Cristopher Murphy, în care sunt criticate dur politica guvernului PSD-ALDE de slăbire a luptei anti-corupție și de forțare a revocării procurorului șef al DNA. „Scrisoarea a II-a” din SUA către România, așadar, pe care tot mai mulți oameni demni din România o bănuiesc de o ipocrizie imensă, ne arată că nu mai putem fi siguri de nimic. Și că alegerile contează, așa cum voi explica la final.
Două scrisori.Două scrisori total opuse, trimise din cercurile politice influente ale SUA către România. În aceeași lună de grație, august 2018. Aceasta poate fi, din perspectiva noastră, văzută de aici, de la marginea Occidentului, chintesența transformării politice uriașe a Americii, încapsulată în simbolistica relaționării celei mai Mari Puteri a lumii cu un aliat mic de la periferia Europei.
Două scrisori divergente, una de la muribundul McCain (care nu mai avea nimic de demonstrat în această viață și nimic de câștigat pentru el însuși, și, desigur, nicio miză politică sau financiară personală) și alta de la șeful echipei de avocați ai lui Donald Trump, omul zilei, președintele al cărui fost șef al campaniei electorale a fost deja condamnat – tot în această lună – pentru fals în declarații, minciună în fața justiției și fraude.
Trecerea de la valori și principii la tranzacționare și negociere este una dintre caracteristicile importante nu numai ale politicii de la Washington, dar și, aproape paradigmatic, ale lumii în care trăim, ale democrațiilor occidentale și sistemului relațiilor internaționale. McCain nu mai negocia și nu mai tranzacționa nimic. Nu mai avea nevoie de calcule, de avocați, de protecție. Și nu de ieri, de azi, ci de ani buni își încheiase tipul acesta de socoteli cu viața, în care făcuse, practic, de toate, de la război la prizonierat, de la îndurat torturi la politică în Senatul Statelor Unite, de la afaceri la relații extraconjugale, de la candidatura pentru funcția de președinte la o opoziție lucidă și neclintită, dar echilibrată și întotdeauna orientată spre adevăr și valori. A făcut și greșeli tactice, o parte dintre ele sunt de notorietate. Alegerea ca partener la prezidențialele din 2008 a ineptei Sarah Palin, chiar dacă i-a fost o soluție sugerată de consilierii săi de campanie, tot o mare greșeală a fost. Nu poți propune pentru postul de vicepreședinte o nulitate. Deși Trump tot asta a făcut, iar lui i-a ieșit. Pence e bun doar de dat din cap, în timp ce Sarah Palin măcar făcea ceva audiență (și o înveselea).
Rudolf Giuliani a fost, la rândul său, o mare figură a politicii americane a ultimelor decenii, un bun primar al New-York-ului, a rezolvat multe dintre problemele de crimă organizată ale metropolei. Dar apoi a ieșit brusc din politică, nu este clar de ce, a refuzat să candideze la prezidențiale atunci când era încă cerut de oameni, iar acum este avocatul lui Trump (știm ce fac în general avocații și pentru ce sunt plătiți, asta este meseria lor) și, în această calitate, iată că scrie scrisori în care critică ceea ce vechea grupare din CIA saluta, respectiv „colaborarea în domeniul justiției și schimbului de informații”. Deci acesta este interesul lui Trump, ale cărui interese le apără avocatul său, da? Separat, unul dintre foștii avocați ai lui Trump tocmai și-a recunoscut vinovăția în ancheta procurorului Robert Mueller despre implicarea Rusiei[3] în alegerile americane, sperând să primească o pedeapsă mai mică.
În final, fără nicio legătură cu povestea celor două scrisori de mai sus (oare?), rememorez un răspuns eliptic dar, în fond, atât de corect pe care ni l-a dat, într-o dezbatere la Universitatea din Cluj, ambasadorul SUA în România, excelentul diplomat Hans Klemm, căruia opțiunea demnă a societății românești are deja suficiente motive pentru care să-i mulțumească pentru cei trei ani dedicați relațiilor americano-române, mai ales acum, când se pregătește să-și încheie misiunea la București. La câteva săptămâni după alegerile din noiembrie 2016, întrebat fiind dacă personal crede că politica SUA se va schimba (ce întrebare imposibilă pusă unui ambasador!) a avut tactul să răspundă, cu o privire care explica totul: Well, elections do matter…
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
INTERVIURILE HotNews.ro