Dreapta și iluzia românității de acasa

Lucrul cel mai interesant în ceea ce privește alegerile din 2024 îl constituie dispariția dreptei care s-a manifestat în politica noastră după 1989. Ar trebui să spunem, în mod onest, că era o dreaptă cât se poate de originală: conservatoare, dar conservatorismul ei se rezuma la revenirea pe scena publică a unor personalități d’un certain âge, dintre care unii apucaseră să se inițieze în politica interbelică și (mai toți) trecuseră apoi prin pușcăriile comuniste. Sigur, mai era și componenta religioasă și – în anumite cazuri – monarhismul. Dar, dincolo de aceste aspecte, pe cât de vizibile, pe atât de puțin decisive în jocul politic, dreapta noastră era adepta unui salt al modernizării care ar fi trebuit făcut cât mai rapid. În vreme ce stânga iliescină, era temporizatoare, căci incapabilă să ofere un alt proiect de modernizare decât cel pe care-l pusese în scenă Partidul Comunist și care, ducând la penurie și mizerie, fusese abandonat – de facto – în decembrie ’89.

Un om cu formația lui Ion Iliescu credea încă, în 1990, că pentru a unifica poporul – pe care libertatea de opinie îl împărțea în grupuri și grupuscule – are nevoie de o ideologie. Și, probabil, asta a văzut (la fel ca Gorbaciov) în Perestroika: un soi de socialism luminat, care revine la originile idealiste, atât în ceea ce privește angajamentul conducătorilor pentru binele poporului, cât și infuzia de speranță (traductibilă în determinare de-a munci) a ”maselor largi”. Și – iarăși, probabil – abia după un timp (oare cât?) a înțeles principiul de bază al capitalismului: cea mai bună ideologie e interesul propriu al fiecăruia. Cert e că, atunci și în deceniile care-au urmat, la noi dreapta a fost (cel puțin la nivelul declarațiilor) progresistă, proeuropeană, adeptă a marilor alianțe, în vreme ce stânga a fost conservatoare, suveranistă (”noi nu ne vindem țara!”), interesată mai mult de trecut(ul generațiilor care o votau) decât de viitor(ul unor promoții care creșteau cu dezvăluirea crimelor comunismului). Și, atâta timp cât a existat această tensiune, atu-ul electoral al dreptei a fost – întotdeauna – miza pe accelerare: mai mult, mai repede, mai radical.

Apoi au venit variile crize și pandemia, pe care – din interiorul Uniunii – le-am perceput amplificate cu problemele acesteia din urmă. Atâta timp cât a fost vorba de integrarea europeană, accelerarea avea un sens, dat fiind că părea a face cu putință un soi de mobilizare (fie ea și doar pasională) în masă pentru sprintul final (așa cum s-a văzut atunci când acest sentiment s-a prăbușit, odată cu blocarea intrării în Schengen). Însă, pe de altă parte, odată intrați în NATO și în Uniune, pasiunea a dispărut și locul ei a fost luat de o raționalitate rece, calculatoare și – așa cum se-ntâmplă-ntotdeauna cu acest tip de raționalitate – dezamăgitoare. Cu excepția celor care fac bani buni din asta, nimeni nu se entuziasmează pentru coloane de cifre, ”rapoarte” și ”indicatori”. Deși, onest vorbind, tocmai lucrurile acestea ne schimbă viața. Și, după 2007, ne-au schimbat-o în ritm accelerat.

Dar lumea ar fi preferat ca povestea pasională să continue: să fim primiți în ”casa comună” cu brațele deschise și să ni se recunoască suferința. Iar noi, evident, ne doream să găsim – în sfârșit! – lumea paradisiacă la care visasem în anii ’70 – ’80, răsfoind reviste de modă ajunse nu-se-știe-cum la noi, uitându-ne la filme pe video și ascultând muzică rock la unguri, la ruși sau la bulgari. Or, nu s-antâmplat nimic din toate acestea: occidentalii au lecturat integrarea noastră sub semnul creșeterii fiscalității la ei și, implicit, au condiționat-o cu varii reguli pe care abia le înțelegeam, iar noi am descoperit acolo turbocapitalismul, hyperconsumul, drepturile de tot soiul împinse la limită și o secularizare amețitoare. Ne-am integrat în cele din urmă, dar – când acest lucru s-a realizat – am înțeles că, în nici unul din sensurile cuvântului, Occidentul nu ne-a așteptat. În vreme ce noi i-am așteptat pe ei, sublimând cultural (în filme, muzică, literatură) un consumerism la care nu aveam acces la modul material. Din varii motive, pasiunea europeană a anilor 90 – 2000 s-a șters și i-a luat locul o dezamăgire colorată cu reactivitate. Naționalismul nostru – care-a fost întotdeauna anti- – s-a transferat de pe unguri, evrei și ruși pe Europa (care, se presupune, îi înglobează pe primii doi). ”Național”-ul din PNL la asta trimite, din ce în ce mai mult. Și, onest vorbind, această tendință antieuropeană îl apropie și de PSD, și de AUR.

Mai e ceva care contează aici: deceniile de traseism politic de masă, care au estompat – în numele ”pragmatismului” – orice veleități ideologice ale partidelor. Nu mai avem oameni de convingere, ci oportuniști pentru care ”orice merge” e bun. În fapt nu avem partide cu orientări clare, ci – mai curând – varii aripi ale unui populism de tipul catch all. Până la urmă, ce funcție are traseismul în viața politică? Poate aceea de-a echilibra tendințele extremiste ale partidelor juvenile.

Efectul de bumerang al emigrației. Noi am văzut emigrația, vreme de două decenii, aproape exclusiv sub semnul beneficiilor. Atunci când au început marile valuri ale plecării – după 2002, cu faimoasa ”viză pe trei luni” – ele au permis decongestionarea unui sistem de stat care ajunsese (după criza din 1998) aproape de limită. Să nu uităm că în deceniul precedent fuseseră făcute disponibilizări masive (care continuau) și statul avea niște datorii – mai firave, datorită inflației – dar, totuși, datorii față de cei care fuseseră pensionați anticipat sau aveau nevoie de ajutoare de șomaj. Aceștia sunt primii care pleacă (căci ”nu au de pierdut decât lanțurile” sărăciei) unde văd cu ochii și, într-o anumită măsură, unde aud cu urechile, dat fiind că serialele latino-americane le dăduseră o spoială de spaniolă, utilă totuși pentru a te putea angaja tu însuți și a nu recurge la intermediari. În fapt, nu știm niciodată câți sunt – acum, probabil, peste 6 milioane (adică aproape o treime din câți suntem!) – pentru că, după ce pleacă li se pierde urma. Cu excepția pensiilor (adesea ridicol de mici) nu se mai pune problema vreunui ajutor de stat. Dimpotrivă, ani la rândul, ei sunt cei care au ajutat statul, infuzând bani serioși, în special în construcții, schimbând (e drept, cu second-hand-uri) parcul automobilistic și, până la un punct, preluând grija vârstnicilor proprii pe care nenumăratele noastre instituții de asistență socială i-au abandonat sorții. Sigur că nu s-a vorbit despre această retragere a statului din social (care, în treacăt fie spus, i-a permis să se apdateze la ”normele europene”, concentrându-se pe minorități), ci a fost prezentată mereu doar partea plină a paharului: banii intrați în țară, exemplele de succes de acolo, oportunitățile ce li se oferă tuturor, șansa de-a câștiga – pe aceeși muncă – de 5 – 10 ori mai mult decât aici. Pe scurt, emigranții au fost văzuți ca fiind adevărații obținători de bonuri ale capitalismului și de investitori ale lor în economia românească. Până când a venit dezmeticirea și au înțeles și ei, și noi, că după ce-ai petrecut 20 de ani departe de casă, e foarte greu să revii și să te reînscrii în peisajul tinereții. Pentru că, inevitabil, nici satul din care ai plecat nu mai e cel din tinerețea ta. Între altele, pentru că au plecat foarte mulți din el și e cam pustiu, adică nu mai există masa critică necesară unei schimbări comune. Dar problema cea mare e aceea că generația de copii care-a crescut la Madrid, la Roma sau la Londra e perfect integrată acolo și nu mai are nici o legătură cu lumea de aici. Adesea nici nu mai cunoaște limba părinților sau o vorbește prost. Or, descoperim din ce în ce mai acut, aici sunt drame umane pe care încă nu știm să le numim.

Mai înainte de toate e o fractură a generațiilor: bunicii de aici se simt abandonați de toți, părinții de acolo au deopotrivă complexul că și-au lăsat (aici) proprii părinți în voia sorții și pe acela că – crescându-și copiii în altă lume – și i-au înstrăinat, iar cei tineri, oricât de mult s-ar ”împrieteni” cu localnicii pe device-uri, descoperă – mai devreme sau mai târziu – că au o identitate în suspensie. Nimic nu se mai leagă; orizontul generos de la început (câștig în străinătate care să stea la baza unui rost acasă) s-a transformat în coșmar (casa părintească – cu părinți cu tot – abandonată; copiii scpăpați de sub control într-o lume străină; condamnarea pe viață ca Gastarbeiter-i). La asta se adaugă și un sentiment al nedreptățirii: noi suntem albi, suntem creștini, suntem dispuși la muncă, ne integrăm ușor în ”casa comună” și – totuși – nimeni nu ne-a aștepat acolo unde ne-am dus. Dimpotrivă, am fost tratați ca gunoiului Pământului: țigani, infractori etc. În vreme ce noii migranți – din Asia Mare și Asia Mică sau din Africa – sunt așteptați în gări cu flori și cu oferte de ajutoare sociale. Continua lectura articolului pe Contributors.ro