Dreptul de a muri
Conturarea unui drept la sinucidere asistată, și nu a unui drept la sinucidere, deoarece nu există nicio interdicție legală în privința sinuciderii (cu excepția legislațiilor unor state), se conturează tot mai pregnant în contextul lumii medicalizate și tehnologizate în care trăim și care permite prelungirea vieții până la vârste la care, altădată, natura nu ne lăsa să evoluăm.
Această prelungire a vieții ridică aspectul dependenței persoanei vârstnice sau a celui imobilizat de un incident prejudiciabil asupra corpului său de alte persoane întru-totul, inclusiv în privința posibilității de a pune capăt voluntar vieții. Un alt aspect al sinuciderii asistate a fost extinderea treptată, în unele țări, dar mai ales la nivelul opiniei publice, a ideii că dreptul la sinucidere asistată nu este legat de persoanele vârstnice sau grav bolnave, ci este, în final, o exprimare a dreptului de a dispune de propriul corp, de propria viață. Chiar o expresie a noțiunii de demnitate umană, de aceea unii adepți ai dreptului la sinucidere asistată îl numesc „dreptul de a muri cu demnitate” sau „dreptul la o moarte demnă”.
Invocarea acestui drept a ajuns până la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului și, într- un suficient număr de spețe, s-au conturat tendințele contradictorii ale judecătorilor europeni, adică, pe de o parte, abordarea prudentă de a nu recunoaște oficial un drept la sinucidere asistată (pentru a nu veni în contradicție cu lipsa de consens asupra subiectului, la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei), iar, pe de altă parte, încurajarea unei autonomii sporite a individului, transpusă în recunoașterea dreptului de a dispune de propriul corp.
Rezumând cele mai importante aspecte stabilite la nivel european în privința finalului vieții, prin reglementări regionale sau prin practica Curții de la Strasbourg, constatăm că:
– oprirea unui tratament de menținere artificială a vieții unui pacient care nu-și poate exprima voința (cu aplicarea procedurii legale pentru suplinirea consimțământului), nu echivalează cu eutanasia și este conformă cu dispozițiile art. 2 din CEDO.
– refuzul pacientului de a primi tratament, în lipsa căruia acesta poate deceda, face parte din dreptul la autonomia individului, protejat de art. 8 din CEDO.
– nu se poate invoca existența unui drept la sinucidere, întemeiat pe dispozițiile Convenției, care să presupună recurgerea la autoritatea statului pentru a obliga un terț să ajute sau să efectueze actul tanato-generator, dar art. 8 protejează libertatea de a te sinucide, ca o manifestare a dreptului la viață privată a individului.
Creionarea dreptului de a muri (natural) este o transpunere a autonomiei individului și a dreptului său de a dispune asupra propriului corp în contextul viziunii moderne, transumaniste, asupra corpului uman, care caută nemurirea prin hibridizarea cu tehnologia, sub diverse forme.
În măsura în care omul se va transfera pe sine într-o formă robotizată și/sau își va transfera conștiința într-un computer sau alte forme tehnologice similare, noțiunile de viață și demnitate umană vor trebui rescrise, deoarece nu vor mai corespunde noilor realități determinante pentru stabilirea valorilor societății.
Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA &Asociaţii.