Drumul ecologic Transdelta. Partea întâi: diagnosticul

Preambul

“– Copii, ce întrebări doriți să adresați dlui Cousteau?

– Dacă ne poate spune când vom primi butelii, răspunse o elevă.”

„Este greu de crezut că mai există aşa ceva în Europa!“, se minuna Cousteau în 1991. Întru totul justificat lua ființă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Au trecut 30 de ani și astăzi părerea dominantă a locuitorilor este că stuful trebuie ars regulat, pentru a curăța și regenera delta. Și se întâmplă an de an, pe mii de hectare, cu tot cu insectele, moluștele, mamiferele și păsările care l-au impresionat pe marele Cousteau. Carevasăzică, oamenii cred că este datoria lor să dea o mână de ajutor naturii. Cum s-a ajuns aici și ce înseamnă de fapt această preocupare?

Textul de mai jos este prima parte dintr-un articol de sensibilizare a opiniei publice cu privire la vicisitudinile contemporane ale vieții în Delta Dunării, atât cât pot fi ele înțelese și descrise din punctul de vedere al trăitorului în aceste ținuturi arhaice. Partea a doua prezintă soluția construirii unui drum ecologic care să dea o șansă, singura de altfel, la dezvoltare economică și socială oamenilor deltei. De bună seamă, nici prima și nici a doua parte nu emană pretenții de suficiență, dar nădăjduiesc că ele vor ajuta cititorul să treacă hotarul preconcepțiilor rigide despre protejarea Deltei Dunării. După ce vă veți fi lămurit cum stă treaba cu delta și cu soluția propusă, vă invit să susțineți campania Declic pentru acest proiect.

O floare care se ofilește

Bunele intenții pentru deltă și oamenii ei, au rămas prinse în diverse hârtii denumite regulamentar-birocratic strategii. Ultima astfel de intenție a văzut lumina tiparului pe 13 octombrie 2015 în Monitorul Oficial, Nr. 762 bis și măsoară 380 de pagini. Tinerii însă au văzut lumina, părăsind locurile în care s-au născut și au copilărit. Cu un aparat birocratic osificat politic și în grade de rudenie, administrarea deltei pe baze „sustenabile” cu activități de“monitoring”, este azi doar o glumă proastă și un mimetism nereușit, în care din bunele practici europene, doar rădăcinile cuvintelor sunt preluate și folosite în mod iscusit la tipar; este deci mai mult un efort lingvistic. Rezervația a fost impusă, caligrafic din stilou și peste noapte 15 mii de oameni s-au trezit într-un fel de ghetou al sărăciei, fără granițe fizice, dar rupt de civilizație din cauza celor naturale. Statul s-a eschivat de orice fel de investiție semnificativă în infrastructura locală, chipurile pentru a proteja mediul, nici pe acela bine, în realitate din lipsă de viziune și dezinteres. În cele trei decenii scurse, Statul Român a eșuat să ofere localnicilor șanse egale pentru drepturile fundamentale ale omului: (1) dreptul la liberă circulație, (2) accesul la educație și (3) accesul la asistență medicală, fiind de altfel pasibil de un proces răsunător pe această speță, atunci când oamenii vor fi înțeles îndeajuns de bine că viețile lor au fost trase pe sfoară pur și simplu. Astăzi starea mediului în Delta Dunării este mai precară decât la momentul declarării rezervației, deși populația a scăzut cu 50%! Ceea ce n-au înțeles guvernanții și nici nu aveau cum să înțeleagă, dat fiind că ei și-au deprins aptitudinile de lideri într-o epocă de aur în care mediul și economia liberă nu existau nici măcar la nivel de limbaj uzual, este că nu poți proteja mediul ținând oamenii în sărăcie. Se braconează, se poluează, se dă foc, se distruge, se exploatează, tocmai pe seama lipsei de alternative economice, retardului social și civic, care pleacă de la lipsa cronică a mobilității oamenilor. Acest truism, bine ascuns tipografilor de strategii, se aplică în orice comunitate și cu atât mai mult unei “rezervații” umane închise.

Cei care aveți copii, imaginați-vă că la trecerea în clasa a cincea trebuie să îi trimiteți la Tulcea, în gazdă pe la vreo mătușă, pentru a face o școală mai bună și a avea un drum în viață, căci nu-i așa la noi nu vin educatori, învățători sau profesori. La ce ar veni în izolarea și mizeria unui salariu didactic fără normă completă? Așadar, vă veți vedea copiii mai rar în timpul anului școlar, căci transportul pe apă fie durează o veșnicie cu navele Navrom, 4 ore pentru 70 de km și are loc o dată la 2 zile, fie este un act de curaj în bărcile rapide care au de înfruntat ceața, întunericul, urgia valurilor sau butucii plutitori. Dunărea înghite anual tributul uman. În perioada februarie-martie, ar fi bine nici să nu vă porniți la drum căci sloiurile închid circulația navală chiar și pentru 2 săptămâni, în așteptarea spărgătorului care patrulează de la Galați spre cele trei brațe ale Dunării. De altfel, un drum de 6-8 ore cu spărgătorul, acolo jos la cală, lângă motoare, v-ar lămuri lesne de beatitudinea vieții în deltă. Dar, problema școlarizării tinde să se rezolve de la sine prin rata ridicată a abandonului școlar în deltă. Mai grav este abandonul copiilor la bunici, de către părinții plecați la muncă. Din aceleași motive, nici ei nu pot reveni prea des acasă.

Omul deltei, se scoală cu noaptea în cap și iese pe mare sau pe fluviu la pescuit, trudește cu sapa în mână și pe la cotețe, adună lemne de foc pe malul Dunării sau mai taie câte o salcie ori o tufă de cătină, merge cu căruța sau trage după el un cărucior cu te miri ce sărăcie în el, bea apă sălcie de baltă, mai jumulește o gâscă sălbatică, își duce gunoiul la gârlă, dar cu toate lipsurile, nu se poate spune că nu își ține familia de la un an la altul, atât cât îl ține pe el sănătatea. Iată o viață cu adevărat sustenabilă și suficientă, dar pentru secolul 19. Referitor la sănătate, Comisia Europeană a Dunării ne-a lăsat un spital zdravăn la Sulina care stă în picioare de 150 de ani. Cu investiții minime se putea transforma în spital al Deltei Dunării pentru zona Crișan – Sf. Gheorghe – Chilia. S-a transformat în schimb actul medical în afacerea ambulanțelor pe apă iar prețul unei singure curse concurează cu salariul unui medic. Așa se face că dacă este să îl lase iminent sănătatea, omul deltei are de ales dacă își dă ultima suflare acasă, ori în ambulanță pe valurile sau sloiurile Dunării. Uneori au de ales alții dacă viața lui face cât costul unei intervenții cu elicopterul și acela aterizând aiurea pe câmp. Altfel, pentru probleme medicale generale, drumurile și cazarea la Tulcea, oraș turistic, costă o mică avere. Dar și problema sănătății se rezolvă de la sine căci speranța de viață este cu câțiva ani mai redusă față de media națională.

Poluarea cu plastic a atins cote inimaginabile și nu doar datorită tursimului care se derulează haotic pe aproape orice canal și lac, ci mai ales din lipsa unui răspuns instituțional pentru ecologizare regulată și sistematică. Între Sulina și Sf. Gheorghe, pe litoral se întind 35 de km de plastic, iar urmele fostei gropi de gunoi se văd încă la Sulina pe malul mării, de fapt pe un istm între Dunăre și mare, care ar fi putut fi un loc magic, mai precis, „cel mai estic punct al României” cu care fiecare primar s-a fălit. Prin birourile de la Tulcea se scriu și se rescriu strategii menite să prevină dispariția numelor în latină a diferitelor specii. În tot acest timp bietele viețuitoare sunt hărțuite de motoare non-euro, cu multe zeci de cai putere, de la est la vest și de la nord la sud. Din confortul comisiilor de la București, delta este o cea mai nestemată și unică floare, bună de pus în ramă pe la târgurile internaționale de turism. Ca descendent din această floare, eu care am lăcrimat văzând de la catedră copii de clasa a cincea care nu știu să socotească și am refuzat curcanul de Crăciun întins de mâna muncită a unui localnic nefericit, i-aș implora, i-aș invita, i-aș desfide pe politicienii din tot felul de comisii și agenții, cu opinii deja formate în materie de protecția mediului, să coboare cu picioarele pe glodul drumurilor din deltă sau să se folosească de o căruță trasă de măgăruș și să colinde satele din strategiile lor, dezvoltate sustenabil în ultimii 30 de ani așa cum au gândit domniile lor. Vor trebui să tragă pe la oameni pe-acasă, să îi asculte și se vor întoarce mai înțelepți. Altfel, vizitele de partid, vara, o dată la patru ani, cu fotograf, ziarist de casă și mare alai de funcționari, direct la primar sau la sediu, nu au nicio valoare. Pardon! Au și ele o valoare care se măsoară în kilogramele de pește și icre cu care se întoarce alaiul mai mult sau mai puțin gurmand. Noi ceilalți, ba am “îndrăznit să credem”, ba „se poate”, ba „faptele ne construiesc viitorul”, dar iată că în urma alaiurilor zumzăitoare, rămâne paguba piscicolă, deznădejdea și eventual un articol cu citate de lemn în presa locală “independentă” și acela facturat din banii noștri. Cititor avizat fiind, am surprins delicatețea frivolă a politicienilor, locali o vară la patru ani, transmisă prin vorbe cu mult mai mari decât sinceritatea lor. „Strălucirea de altădată” a Sulinei stă să fie redată din 2016, iar “mirifica deltă” nu a contat niciodată pentru ei, cu atât mai puțin în 2020. Chiar deunăzi ne-au transmis finuț la panou că „merităm mai mult” iar noi, asemenea dulăului care se întoarce la juvăț, tot pe ei i-am dorit.

Educație nu, sănătate nu, apă și canalizare nu, străzi pavate nu, iluminat nu, mobilitate nu, mizerie cu tonele, poluare cu prisosință și sărăcie cât vezi cu ochii. Bine, dar de frumusețea naturală a deltei se bucură toată România pe timpul verii, iar la produsele ei se dedă dionisiac, tot lanțul trofic al politicii, până hăt departe în inima ministerelor. De plătit, plătește doar omul deltei prin viața mizeră pe care o duce. Miliardul de euro, acordat cu mărinimie de către europeni, special pentru Delta Dunării, sărăcită, jumulită, pustiită și ignorată 30 de ani, tocmai a fost cheltuit pe uscat în proporție de 90-95%. Aflați că Babadagul, Jurilovca și Slava Rusă sunt în deltă. Sulina, Periprava și Crișan nu sunt. Explicația stă în reprezentarea electorală nesemnificativă a Deltei Dunării la nivelul județului. Așadar, nu contează omul sau condiția lui socială ci doar procentul cu care sunt păstrate fotoliile călduțe, iar din ele malaxorul concesiunilor și exploatărilor continuă să distrugă delta.

Într-un ecosistem unic în Europa, cu o valoare incomensurabilă a florei și a faunei, de care suntem atât de mândri pe la diferite simpozioane internaționale, numărând extatic, între două pahare de șampanie, zeci de specii de plante și animale, unele endemice, stuful se reface. Puiul de mistreț sau de căprioară ars în timp ce fuge, se reface? Țestoasa seculară mistuită de flăcări se reface? Pisica sălbatică incinerată pe creangă se reface? Lebăda arsă de vie pe ouă se reface? Atmosfera căptușită anual, cu zeci de mii de tone de gaze cu efect de seră și noxe se mai reface? La nenumăratele mele sesizări adresate la toate nivelurile, am primit, doar răspunsuri tragi-comice tipărite pe hârtie, ștampilate, semnate, scanate și trimise pe email. Denotă o incompetență crasă în materie de protecția mediului, la toate palierele birocrației noastre. A observat adormita “Comisie pentru mediu şi echilibru ecologic” intervențiile dlui Mihai Goțiu pe acest subiect în Parlament? Dar interpelările pe care el le-a trimis ministerelor?

Oare nu vede nimeni legătura dintre miile de hectare de viață arse anual și starea de înapoiere economică și socială în care au fost abandonați oamenii din deltă timp de 30 de ani? Oare nu se simte nimeni vinovat pentru drama celor rămași să trăiască în vetrele satelor natale? Dar pentru a celor dezrădăcinați care își caută un rost prin lume? Dar pentru traumele ireversibile cauzate ecosistemului de unii nefericiți care duc o viață la limita barbariei? Europa ne cere reducerea decalajelor între regiuni, incluziunea socială, diversificarea activităților economice, reducerea presiunii asupra resurselor naturale, accesul neîngrădit la educație și la asistență medicală și dezvoltarea rețelelor de transport ecologic. Cu voioșie ne asumăm doar banii Europei, nu și principiile ei. Iată domnilor politicieni rezultatele dezinteresului vostru. Iată urmarea mult clamatei protecții a deltei, ca pretext pentru exploatarea ei. Sunt trei zeci de ani și nu vă putem ierta!

Povestea lecție pentru validații în diferite fotolii

Pe la 1850 Sulina era doar un cătun de pescari și hamali, terorizați de pirați care se foloseau de faptul că traficul de marfă la gurile Dunării necesita transbordarea între corăbii maritime și fluviale. Ca urmare a Războiului Crimeii, încheiat în 1856 își începe activitatea Comisia Europeană a Dunării (CED) reprezentată de Imperiul Austro-Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. Era primul organism economic, politic și dipomatic de anvergură europeană. Puterea executivă a aparținut englezilor și se cunoaște până în zilele noastre. Charles A. Hartley, inginer victorian, a regularizat Dunărea modificându-i la propriu cursul prin dragări pe scară largă și extinzând-o în mare. Ca urmare a investițiilor, comerțul a înflorit imediat iar satul s-a transformat într-un veritabil oraș, cu arhitectură neoclasică și balcanică deopotrivă.

Investițiile europenilor au fost masive, bine gândite și trainice. S-a adus lemn de esență tare din Africa pentru casele funcționarilor, a fost construit un palat administrativ pe piloni, Danemarca a contribuit cu o uzină de filtrare a apei, s-a deschis un șantier naval și o uzină electrică. Sulina avea la 1890 cheiuri, telegraf, apă curentă, canalizare, iluminat stradal, iar slujbele la CED atrăgeau dulgheri, tâmplari, zidari, piloți, salahori dar și comis-voiajori și diplomați străini. Așa a fost posibil amestecul diverselor etnii: români, francezi, englezi, ruși, greci, italieni, sași, lipoveni, ucrainieni, armeni și turci, într-o comunitate cu viață incredibil de vibrantă chiar și pentru zilele noastre, cu școală, cazinou, biserici (6 culte), spital, ateliere de meșteșuguri și fotografie, teatru, baluri, gazete și competiții sportive. De bună seamă acei oameni nu foloseau resursele naturale, mai mult decât era nevoie pentru hrană, fiindcă ei își câștigau existența din comerț, cărăușie, munca în ateliere, la construcții, pe nave, prin birouri ca agenți ai firmelor de transport și de asigurări etc.

Cum a fost posibilă o asemenea prosperitate de pe urma căreia sulineanul este și acum mândru? Există un singur răspuns, valabil și azi, pe care guvernanții noștri de până acum nu l-au înțeles pe îndelete: mobilitatea. Englezii au făcut orice pentru a mobiliza grânele pe Dunăre, mutând la propriu munții din loc și au sfârșit prin a mobiliza o cultură urbană de excepție, cu o populație de vreo 10 mii de oameni în mijlocul sălbăticiei naturale, fără să o perturbe prea mult. Le-au trebuit cam 30 de ani. Este aceasta o lecție pentru nepotentații zilelor noastre?

Prezentul la Sulina

Tot 30 de ani ne-au trebuit nouă ca să distrugem bruma de civilizație, resursa umană și patrimoniul arhitectural care mai rămăsese în picioare în 1989. Ce nu a distrus războiul și socialismul, am distrus noi prin indiferență în vreme de pace. Astăzi Sulina este o ruină umană și arhitecturală, o plagă larg deschisă dar nevăzută dincolo de brațele Dunării, un simbol european îngenuncheat, fapt pentru care mâna ce împarte banii europenilor prin județ, ar trebui să fie rușinată. De dincolo de istorie, un farmec aparte al orașului încă mai răzbate, dar ca sulinean, oriunde te uiți te podidesc lacrimile. Pereții bijuteriilor de odinioară, astăzi jilavi și schingiuiți, stau să cadă. Pe străzi nu se mai aud nici caleștile, nici fanfara, ci câinii vagabonzi sau vitele, iar în loc de coloritul flamurilor roșu/alb/albastru ale CED, ni se arată tăciunele burlanelor fumegânde pe cenușiul blocurilor. Dar istoria curge acum de-a-ndărătelea, căci orașul redevine sat, negustorii, meșterii, spițerii și dascălii au plecat de mult, cele șase culte au devenit două, iar pirații au reapărut, luând urma banilor publici.

Cu mai mult de jumătate dintre localnici plecați definitiv sau la muncă și cu o natalitate de 6 copii pe an, în oraș a rămas doar neputința, deznădejdea și desigur statutul de obiectiv de interes naţional, acordat prin Ordonanța nr. 125 din 31 august 2000. Suntem în țara hârtiilor și ne facem mici în spatele lor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro