Sari direct la conținut

După ce m-am îndrăgostit de biciclit, viața a continuat să arunce în mine cu iubiri pe două roți

După ce m-am îndrăgostit de biciclit, viața a continuat să arunce în mine cu iubiri pe două roți
Unfinished Love Stories Foto: UNFINISHED

Ora 18 fix. Turnul unui mic oraș din Transilvania răsună cu toată puterea lui și cuprinde într-un ecou întreaga piață de piatră care îl înconjoară.

Dinggg – Dooong.

Dinggg – Dooong. 

Piața Mică e plină de oameni, localnici și turiști deopotrivă, ca în fiecare weekend de vară. Pe sub turn, prin tunelul aglomerat, își face loc o bicicletă neagră, solidă. Biciclistul care vine spre mine e colegul meu, Lucian. Nu ne știm prea bine; e prima dată când ies în oraș cu noii mei colegi de muncă.

Când îl văd strecurându-se agil printre oameni, mă cuprinde dintr-o dată nostalgia primei mele călătorii în Germania, acolo unde, în anii de facultate, am văzut pentru prima oară un oraș cucerit de biciclete. Brusc, simt un dor nebun de senzația aia de libertate și de vântul răcoros care să-mi adie prin plete.

– Pot să mă dau și eu un pic cu bicicleta ta? îl întreb entuziasmată, când omul nici bine nu apucase să se dea jos de pe ea.

– Ești sigură? E cam înaltă pentru tine, răspunde el sceptic.

În ziua aia se nimerise să port niște sandale cu o platformă impunătoare, ceea ce – pe bună dreptate – îi dădea lui Lucian motive de îndoială. Totuși, în acea seară de vară (și după două pahare de vin roșu) trebuia musai să mă dau pe bicicleta acestui băiat. 

Poate suna ca un început de poveste de dragoste, într-adevăr, deși eu nu l-am perceput așa la momentul respectiv. În vârtejul impulsului, dictat de dorința subconștientă de a mă remarca, și în observația subtilă a lui Lucian că fata asta chiar încearcă să se bage în seamă, s-a iscat poate totuși o sclipire romantică.

*

Nu am fost niciodată unul dintre copiii fascinați să iasă în fața blocului la joacă sau să bată mingea de dimineața până seara pe străzile aproape pustii din cartierele brașovene ale anilor ‘90. Nu am avut nici trotinetă, nici bicicletă, nici altceva care să meargă pe roți, poate doar o rățușcă din acelea pe care le tragi după tine. Nu mi-am dorit și nici n-aș fi știut ce să fac cu ele. Mergeam zilnic cu autobuzul spre școală și înapoi, în rest îmi ocupam timpul cu altele prin casă. De obicei, cu păpuși Barbie și mai târziu cu sesiuni de whist cu prietenii, acompaniate de cafea turcească și Kent lung.

După ce-am absolvit liceul, pe la finele anilor 2000, m-a cuprins în sfârșit o brumă de spirit aventurier și am plecat să caut independența într-un orășel boem din Germania. Imediat ce mi-am despachetat rucsacul, nerăbdătoare, am pornit să explorez orașul de pe malul Rinului. Era prima dată când ajungeam într-o țară străină și totul mi se părea impresionant. Bucuriile vieții studențești mi se arătau una câte una, cu fiecare nouă plimbare. 

Pe traseul către malul râului, un grup de fete îmbrăcate în rochii chic, flu-flu, pedalează etalându-și coșurile bicicletelor frumos împodobite. Un băiat tânăr cu o geantă de violoncel în spate aproape că le taie calea. (Nu are loc nicio coliziune, poate doar în mintea mea scoasă total din zona de confort.) În piața teatrului, câțiva băieți pedalează spre centru și ascultă muzică la boxa portabilă, întâlnind pe traseul lor câțiva domni serioși la cravată care pedalează elegant, cel mai probabil spre locul de muncă. La intrarea în supermarket, zeci de biciclete își așteaptă oamenii să le umple coșurile și gențile laterale. Un bărbat zvelt coboară de pe bicicletă din mers, executând o mișcare aproape acrobatică. 

Oriunde merg pare că sunt înconjurată de oameni pe bicicletă. Oriunde mă uit, bicicletele împânzesc orașul. Și asta mi se pare pur și simplu fascinant.

Biciclete mari, biciclete mici. Scumpe, ieftine, noi, rable. Colorate, reparate, tunate.

Biciclete pentru munte, biciclete pentru oraș. Cursiere. 

Biciclete cu decorațiuni, biciclete cu coșulețe de nuiele – cele mai frumoase. 

Biciclete cu scaun de copil, biciclete cu remorcă pentru doi sau mai mulți copii. 

Biciclete cu roți ajutătoare, biciclete pentru echilibru.

Era clar, dacă aveam de gând să par câtuși de puțin de-a locului, trebuia să fac rost și eu de o bicicletă. Și să învăț să mă dau pe ea. Pentru început, am împrumutat una de la o prietenă și am ieșit într-o dimineață liniștită și însorită pe malul apei. Amintirea e destul de vagă, însă imaginea cu mine pe alee, cu soarele martor, mi-a rămas întipărită în minte. Nu știu exact cât a durat, cum a fost, dacă am căzut, dacă am avut emoții – știu doar că am mers.

Astăzi mai toată lumea mă știe cu o bicicletă alături, că-i iarnă sau vară, pedalând neînfricată (chiar și în sensurile giratorii!). 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Monika Tompos

Parteneriat media

INTERVIURILE HotNews.ro