Eric Hobsbawm si pasiunea comunista in secolul extremelor

A incetat din viata pe 1 octombrie, la 95 de ani, unul dintre ultimii intelectuali marxisti de reala anvergura, un personaj deopotriva naiv si cinic, din specia ilustrata paradigmatic de Bertolt Brecht, poetul din care ii placea atat de mult sa citeze. Eric Hobsbawm a scris lucrari remarcabile despre ceea ce el a numit lungul secol al XIX-lea, inceput in 1789 si incheiat in 1914. Cartea sa despre scurtul secol al XX-lea, derulat intre 1914 si 1989, “Era extremelor”, ramane un volum de referinta, inegal si nu o singura data iritant, dar nu mai putin informativ si original. L-am cunoscut in primavara anului 2005 la Potsdam, la o conferinta organizata de Tony Judt si Susan Neiman in cadrul Forumului “Albert Einstein”.

Scriu aceste randuri si privesc o fotografie de la o cina la care am discutat despre Koestler si Kolakowski, despre Orwell si Razboiul Civil din Spania. Suntem in poza Hobsbawm, Timothy Snyder si cu mine. Era deschis, nu parea catusi de putin inhibat ori deranjat de intrebarile noastre foarte directe. Ne-am intors apoi la hotel. Hobsbawm si sotia sa au plecat impreuna cu Markus (Mischa) Wolf, fostul sef al serviciului de spionaj din RDG. Au stat impreuna in timpul conferintei, comunicau foarte bine. Prezentarea fostulului general Stasi Wolf a fost o celebrare a “idealurilor tradate” ale socialismului. Istoric veritabil, Hobsbawm a vorbit despre violenta si modernitate, despre natura sectelor bolsevice si despre cataclismul civilizational reprezentat de nazism. Incerca sa separe registrul fidelitatii ideologice de acela al acuratetii stiintifice. Cred ca n-a reusit in ceea ce priveste secolul marcat de Revolutia din Octombrie, acel proiect al carui esec nu l-a negat, dar caruia i-a ramas loial macar la nivelul nostalgiei. Simtea o datorie irepresibila in raport cu cei care murisera in lupta.

Este greu sa-ti imaginezi cum ar fi decurs un dialog intre Hobsbawm si Francois Furet, un alt istoric de prim rang, un intelectual care s-a despartit de comunism definitiv in 1956, dupa suprimarea Revolutiei Maghiare. Pentru Furet, iluzia comunista a fost un miraj pervers, un univers fals intemeiat pe himere, minciuni si mistificari. Pentru Hobsbawm, a fost vorba de un mit politic justificat de ascensiunea barbariei fasciste. Nu a reusit niciodata sa conceapa bolsevismul ca fiind el insusi o forma de barbarie. Nu a identificat originile totalitarismului in chiar proiectul iacobin de exaltare a Ratiunii ca substitut laic pentru tabla de valori propusa de religiile traditionale.

Trait de multi ca un veritabil cutremur existential, socul “Raportului Secret” al lui Nikita Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS nu l-a facut pe Hobsbawm sa puna in discutie ipotezele leniniste. Nici invazia Cehoslovaciei in august 1968 nu l-a determinat sa paraseasca acea minuscula secta care era Partidul Comunist din Marea Britanie. A ramas pana la sfarsit adeptul lui Marx, convins ca sistemul capitalist este sortit sa se naruie printr-un spasm inevitabil si ca lumea care se va naste va fi mai cinstita, mai dreapta si mai buna. A recunoscut, nu fara durere, moartea utopiei bolsevice, dar a ramas fidel unui impuls utopic in care se ragaseau, in filigran, marile teme ale mesianismului marxist. A facut parte din acel regiment al intelectualilor tiranofili analizati de Paul Johnson si de Mark Lilla. A fost coleg la New School for Social Research cu ganditoarea maghiara Agnes Heller, s-au imprietenit. La fel, a fost apropiat de Isaiah Berlin. Si totusi, in pofida relatiilor cu acesti intelectuali care au stiut ce a fost totalitarismul, Hobsbawm a evitat sa spuna lucrurilor pe nume, a continuat sa eludeze cea ce s-ar fi impus unui spirit atat de documentat si, cel putin declarativ, atasat traditiei umanismului european.

Rasturnand o butada faimoasa, “Guter Mensch, schlechter Musikant” (“om bun, muzician prost”), un critic observa in “New York Times”: “Nimeni nu-l poate numi schlechter Musikant. Dar ein guter Mensch?” Cartea sa despre natiuni si nationalism este o lectura esentiala in domeniu. Profetii etnocentrici o urasc. Ii placeau demonstratiile revolutionare, exulta la tot ceea ce tinea de protest, de negatie, de contestatie. Ma intreb daca a citit “Omul revoltat” de Camus si daca si-a dat seama ca tocmai el, rebelul prin definitie, s-a asociat in chip indelebil cu cauza comisarilor intunecati, ca s-a inrolat de partea unei teocratii seculare pentru care individul nu este decat o rotita, substituibila si superflua, din Marea Masinarie. Nu a inteles lectia lui Kant, preluata si dezvoltata de Isaiah Berlin, ca din lemnul stramb al umanitatii nu se poate croi, prin varii inginerii sociale, ceva drept.

Adevarata apologia pro vita sua, cartea sa de memorii, “Interesting Times” (The New Press, 2002), este in fond o enciclopedie a amagirilor si a nesabuintelor din acel veac pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice: “Acest secol nu va fi niciodata inteles daca nu vom pricepe motivatiile celor care au luat parte la razboaiele religiilor seculare care l-au devastat…”(p. XIII) Hobsbawm a devenit comunist in 1932 si a ramas membru de partid pana la prabusirea URSS. A incercat sa raspunda in autobiografia sa la intrebarea perpetua privind secretul magnetismului exercitat de comunism asupra atator barbati si femei din acea generatie interbelica, ce a insemnat radicalismul marxist pentru ei. L-a citat pe prietenul sau Antonio Polito care spunea ca “pasiunea politica este unul dintre marii demoni ai secolului douazeci”. Comunismul, a admis Hobsbawm, a fost expresia chintesentiala a acestei pasiuni. Sa o numim ispita demonica? Atractia nihilismului? Voluptatea supunerii?

La Potsdam, istoricul a vorbit pe larg despre ceea ce a insemnat mitul Partidului. Il ascultam si parca auzeam pasaje din “Zero si infinitul”, cartea acelui suprem apostat, Arthur Koestler, care, povesteste Hobsbawm in memorii, l-a sfidat pe istoricul comunist intrebandu-l daca oameni ca el au avut curajul sa protesteze impotriva zdrobirii Revolutiei Maghiare. Tema relatiei evlavioase cu Partidul apare pregnant in memorii. Executarea poruncilor Partidului era testul absolut al unui militant. “Daca Partidul iti cerea sa te desparti de fiinta iubita, o faceai”. Pana si la Auschwitz detinutii comunisti continuau sa platesca cotizatiile de partid, nu cu bani, ci cu ceva infinit mai pretios acolo, cu tigari (p. 135). Marxismul functiona ca adevar revelat, ca elixir magic, ca dogma infailibila, ca sinteza a certitudinilor privind posibilitatea imposibilului.

Eric Hobsbawm a simbolizat apoteoza orbirii utopice a intelectualilor revolutionari in secolul sarmei ghimpate si al camerelor de gazare. Si-a rezervat resursele de indignare etica pentru monstrozitatile fasciste si pentru ceea ce el percepea drept viciile capitalismului liberal, a preferat sa ignore ororile comuniste. A scris cu empatie despre clasa muncitoare britanica, lucru elogiat de Ed Miliband, liderul laburist al carui tata a fost unul dintre prietenii lui Hobsbawm. Dar nu l-a interesat ceea ce Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus au numit “Dictatura asupra nevoilor” execitata de regimurile comuniste.

Citind avalansa de efluvii encomiastice la adresa unui spirit eminamente fals publicate in aceste zile, ma intreb daca nu riscam sa ne pierdem criteriile decisive care ne fac sa distingem in Bine si opusul sau. Comparat cu istorici precum Robert Conquest, Francois Furet, Martin Malia ori Richard Pipes, Hobsbawm a ratat sansa de a decela substanta reala a ce a insemnat de fapt secolul extremelor. Ii datoram o excelenta definire a acelui veac, nu si analiza sa onesta.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro