Esecul Coalitiei pentru Familie

Ceea ce e straniu în cruciada Coaliţiei pentru Familie e disproporţia dintre desfăşurarea de forţe pe care o pune în joc şi finalitatea mai curând ridicolă a demersului ei. Va avea loc un referendum, se va vota şi – inevitabil – majoritatea va decide că familia e alcătuită dintr-un bărbat şi dintr-o femeie (n-ar fi rău să se adauge: născuţi ca atare, nu transexuali!). Asta va însemna că homosexualii nu vor beneficia de statutul simbolic de familie şi nici de – la fel de simbolica – protecţie a statului pe care o recită ofiţerul stării civile. Ei bine, şi? Vor pendula în continuare între condiţia de toleraţi şi cea de acceptaţi – fără a accede la cea de oficializaţi – de care au beneficiat după ’89. Probabil pentru ei, la nivelul recunoaşterii sociale, va fi o problemă, căci vor fi mereu în situaţia de a-şi reprima o latură a identităţii (ceea ce – la fel ca pe castraţii de altădată – îi va face foarte atractivi pe piaţa forţei de muncă din mediul corporatist: căci nişte oameni care au ceva de ascuns şi care au interiorizat faptul că nu se pot manifesta public sunt mult eficient exploatabili decât ceilalţi, care pot da oricând cu pumnul în masă). Dar ce câştigă societatea din această “definire a familiei”? Am fost sau suntem în primejdie de a fi submerşi de o eterie de homosexuali? Aceasta e problema cea mai stringentă a demografiei româneşti actuale şi viitoare? Să fim serioşi! Cauza majoră tensiunilor conjugale şi a abandonului familial e – o ştim cu toţii – sărăcia. De ce pleacă câte un părinte, uneori chiar amândoi, în străinătate, lăsându-şi copilul (sau copiii) în îngrijirea unui bunic sau la mila unor rude? Aţi auzit cumva să se ocupe Parlamentul – sau măcar d-l Tăriceanu (reputat pentru familismul lui reiterat) în dimineţile lui zâmbitoare – de această problemă? Eu unul nu. Dacă “statul protejează familia” nu s-ar cuveni să înceapă mai întâi cu asigurarea condiţiilor pentru ca fiecare familie să poată duce o viaţă decentă? A propos, dacă tot păstrăm treaba asta cu “protejarea” familiei (care se materializează în alocaţii plus alte indemnizaţii – cum vrea d-na Firea), voi, patrioţilor, nu vă gândiţi să adăugaţi în textul propus spre referendum şi această menţiune: “familia e alcătuită dintr-un bărbăt şi o femeie, amândoi, sau cel puţin unul, de etnie română”? Căci înţeleg că vă place “familia tradiţională românească”, dar nu vă place familia de ţigani – etnie de altfel extrem de familistă şi model, cel puţin din punctul de vedere al natalităţii. Nu vă fie frică, mai e timp să formulaţi şi – inevitabil – majoritatea ar vota pentru! Sau amânaţi menţiunea finală pentru un alt referendum?!

Dar oare cum stăm noi cu familia tradiţională, cea la care ne gândim cu toţii? Prima problemă e tocmai aceea că această familie – (atomică) mama, tata şi copilul – nu e familia tradiţională românească! Dacă judecăm în termeni “tradiţionali” atunci ar trebui să avem în vedere un clan – alcătuit din trei-patru generaţii, fiecare cu câte cinci – şapte copii – trăind sub acelaşi acoperiş (adică într-una sau două camere, în care uneori mai era tras, iarna, şi câte un animal). Cam așa arăta familia tradiţională. Să nu uităm: ne aflăm – până în anii cinzeci ai secolului XX – într-o lume rurală de case mici, de lemn sau de pământ bătut, aproape lipsite de mobilier şi continuându-se cu grajdul şi cu şura. O lume în care mortalitatea infantilă era dramatică (în 1938 – anul etalon al interbelicului – suntem campioni europeni la acest capitol), ceea ce impunea un ritm susţinut al naşterilor. Nici complicaţiile acestora (mai ales febra puerperală) nu erau deloc rare într-o lume slab dotată cu dispensare, aşa că şi decesul femeilor la naştere era semnificativ. Dar de ce făceau atâţia copii? Evident, pentru că nu exista contracepţie şi orice iubire consumată (mai ales “în flori”) dădea rod. Apoi, pentru că în lumea aceea netehnologizată era nevoie de braţe de muncă. Orice copil de peste cinci ani putea face ceva în gospodărie: fetele făceau curat şi îşi ajutau mama, băieţii duceau animalele la păscut sau făceau munci uşoare. Şi, în viaţa dură a satului, fiecare mână în plus mai atenua ceva din povara care apăsa asupra tuturor. În fine, pentru că acolo, în satul tradiţional, nimeni nu auzise de – şi nici nu-şi imagina – vreun sistem de asigurări sociale. Singura şansă de supravieţuire a bătrânilor era să fie întreţinuţi de unul sau altul din copiii lor. Dar cu stăm cu “într-ajutorarea” (“tradiţională” şi ea)? Mă tem că nu prea exista. Când într-o familie e o farfurie de mâncare la trei persoane, nimeni nu mai apucă să se înduioşeze de soarta străinilor sărmani. Şi atunci, ca şi acum, dominanta satului nostru a fost săracia. Morala era simplă: te căsătoreai devreme (ca să fii în stare a-ţi face o casă), făceai mulţi copii, mulţi se duceau într-o lume mai bună, dar mai rămâneau câţiva, de la care puteai spera să te ţină la bătrâneţe. Nu era chiar romantic pentru tineri să stea cu bătrânii – la grămadă la propriu – dar erau şi câteva avantaje: mai întâi, asemeni copiilor (plus experienţa dobândită), şi bătrânii puneau mâna la treburile gospodăriei. Apoi, lucrul cel mai important, ei creşteau copiii până ce generaţia părinţilor (adesea şi a bunicilor) îşi vedea de muncile zilelor şi-a anotimpurilor. Jean Delumeau ne explică faptul că această educaţie, cu un salt peste una sau două generaţii, a asigurat continuitatea creştinismului în Europa. De ce? Pentru că povestea bătrânească e sapienţială: ea distilează deopotrivă tradiţia transmisă şi experienţa de viaţă a celui ce-o transmite mai departe. Părinţii, tineri fiind, sunt la vârsta interogaţiilor şi a discursurilor alambicate (dacă nu a blocajului), bunicii (şi cu atât mai mult străbunicii) au ajuns la pragul certitudinilor şi al discursului clar (mai ales atunci când operează cu parabole sau alegorii). Modernitatea, care – în mod funciar – înseamnă urbanizare, a dislocat această familie extinsă şi a pulverizat-o în familii atomice. Un timp, doar tatăl lucrează şi mama întruchipează “paradigma feminină” a educaţiei. Aviz criticelor feministe: faptul că îngrijitoarele de creşă, educatoarele şi învăţătoarele sunt preponderent femei nu se datorează unei perverse discriminări de gen, ci – pur şi simplu – faptului că ele sunt substitutul mamei, din momentul în care aceasta a fost obligată să muncească. Căci modernitatea democratizează deopotrivă aristocraţia şi sclavia: da, oamenii trăiesc mai bine (beneficieză de educaţie şi de servicii medicale, au apartamentul lor, garderoba lor, apar electrocasnicele – ce facilitează viaţa domestică), dar nu le mai ajung veniturile unuia, ci amândoi soţii trebuie să poarte jugul muncii salariate. Rezultatul e acela că micii copiii sunt, din ce în ce mai mult, încredinţaţi instituţiilor statutului care le transmit nu tradiţia bunicilor, ci ideologia momentului. Cam asta e. Ne place sau nu, cei care vorbesc despre “familia tradiţională” sunt, în marea lor majoritate, dintre cei crescuţi în familii atomice şi încredinţaţi de mici omnipotenţei şi omniscienţei statului (pe atunci comunist). Ce e tradiţional la ei, e doar nostalgia unei alte lumi, pe care unii au mai zărit-o în copilărie, alţii doar au visat-o pe pătuţul grădiniţei şi-n lumina tremurândă a lumânărilor de după Revoluţie.

Pe când la noi se trăgeau oamenii de la sat la oraş – din aceeaşi raţiune pentru care acum se duc în străinătate: pentru că acolo se trăieşte mai bine – pe aiurea avea loc o revoluţie: se descoperise “minunea lumii moderne” – pilula anticoncepţională. Întâmplător sau nu, aceasta a venit exact la timp: în momentul când generaţia baby-boomers-ilor ajungea la adolescenţă, îi descoperea – graţie “tranzistorului” (care a făcut cu putinţă radioul portabil) – pe The King cu rock-ul lui, pe cei patru magnifici de la Liverpool, minijupa şi moda unisex. Oricât de scandaloase ar părea (şi au părut în epocă) lucrurile acestea, ele n-au apărut din nimic. Undeva, în umbra lor e Războiul. Mai înainte de toate, Războiul e cel care – în mod particular în Statele Unite – a făcut posibilă apariţia revendicărilor feminine şi a deschis calea luptei pentru drepturile rasiale. Acest din urmă lucru e limpede: indiferent de nuanţa pielii, sângele soldiţalor avea aceeaşi culoare – fapt pe care negrii l-au înţeles imediat şi albii ceva mai târziu. În ce le priveşte pe femei, acestea i-au suplinit în uzine şi fabrici pe bărbaţii plecaţi pe front. Şi, din stricte raţiuni tehnice – pentru că lucrau în condiţii industriale, urcând şi coborând pe scări şi asamblând elemente de fineţe – au trebuit să renunţe la cele două atribute tradiţionale ale feminităţii: fusta şi părul lung. Acela e momentul în care ceea ce în les années folles suna încă a excentricitate – coafura garçonne şi pantalonii (sau, mai întâi, salopeta) – devin modă. Femeia constructoare de Liberty ship–uri se prezintă scandalos în raport cu suratele ei din Bible Belt: arată ca un marinar şi, la fel ca şi acesta, trage din ţigară şi dă pe gât câte-un shot de scotch. Ba – lucru până atunci inimaginabil – când Tommy vine acasă şi-şi îneacă amarul (căci, pe vremea aceea, veteranii nu beneficiau încă de “suport psihologic”) în găleţi de whisky, urmate de certurile şi de bătăile de rigoare, Lizzy a lui îşi ia bagajele (eventual copilul) şi pleacă, nu la părinţi, ci să trăiască pe cont propriu. Cum aşa? Păi simplu: căci munca pe schele şi în fabrici i-a adus un venit propriu (şi chiar dreptul de-aşi deschide cont în bancă), aşa că nu mai depinde de portofelul – şi de capriciile – lui Tommy. Da, corifeii Bible Belt-ului au înţeles bine ce se întâmpla: se rupea o tradiţie milenară în care femeia fusese (pe bază de argumente cu citate pauline) ţinută în minorat, supusă bărbatului şi la cheremul acestuia. De acum înainte era pe cont propriu. Două decenii mai târziu, feministele îşi vor arde sutienele în campusul de la Berkeley, aruncând – simbolic – pe rug hamurile şi hăţurile cu care le strunea societatea patriarhală. Cât de departe au ajuns, e o altă poveste. Şi la noi lucrurile s-au mişcat repede: dacă în anii ’60 o fată cu un tricou cu mâneci scurte era sancţionată (cu o palmă) de tatăl ei pentru lipsă de moralitate, un deceniu mai târziu minijupa era la modă (cu tot cu revistele occidentale care o popularizau).

Şi mai interesant a fost efectul Războiului asupra copiilor. Să nu uităm, generaţia celor ce-au luptat pe front şi au pătimit acasă cunoscuse nu doar violenţa armelor, ci şi drama crizei din anii ’30. În momentul când aduc pe lume o nouă generaţie, oamenii aceştia vor ca progeniturile lor să nu mai cunoască aceleaşi privaţiuni cu care se confruntaseră ei. E vremea American Dream-ului cu căsuţa cu peluză, cu maşina uriaşă şi cu aripi în spate, cu college-ul (şi cu echipa lui de baschet sau de baseball) obligatoriu. Tinerii au dintr-o dată o marjă de manevră pe care generaţiile anterioare n-o avuseseră. Căci, înainte, de la copilărie la vârsta adultă se trecea destul de brusc: până la un punct erai acasă, dependent complet de părinţi şi ajutându-i în treburile zilei, apoi te căsătoreai (sau, şi mai adesea, erai căsătorit), făceai copii şi trebuia să te descurci pe cont propriu cu o familie. Acum se produce un lucru deosebit: se inventează adolescenţa. Tânărul continuă (cel puţin în parte, dacă munceşte sau e bursier) să depindă de familie, dar nu mai e aservit acesteia (mai ales dacă e plecat), ci – dimpotrivă – are un grad de libertate care-l apropie mai mult de adult decât de copil. Şi ce face el cu această liberatate? Îşi ia “tranzistor”, se îmbracă la modă, îşi cumpără motocicletă, apoi maşină şi – bineînţeles – flirtează cu fetele (şi ele din ce în ce mai libere şi mai feminine). Aşa că pilula vine exact la timp pentru momentul în care lucrurile văzute în Playboy devin realitate într-o cameră de hotel. Şi atunci se produce una din marile turnuri ale istoriei: pentru prima dată de când e omul, sexul iese de sub incidenţa reproducerii. Altfel spus, tinerii dornici de agitaţie sub plapumă ştiu că nu mai trebuie să treacă, spăşiţi, pe la părinţi şi pe la socri, fetele nu mai sunt condamnate să ajungă pe masa de chiuretaj şi nici băieţii să dea faţă cu figura mornă a notarului sau a ofiţerului stării civile. “Plaisir d’amour ne dure qu’un moment,/ Chagrin d’amour dure toute la vie” devine şlagăr tocmai pentru că numeşte din ce în ce mai puţin o realitate. Sexul – premarital, de cuplu sau adulterin – devine “body-contact sport” iar lumea, erotizându-se, dobândeşte o nouă dimensiune. Filmul şi afişul publicitar preiau temele Playboy-ului, moda caută şi ea să ţină pasul (exhibând ceea ce anterior trecea drept dessous), iar muzica are drept trend abolirea distanţei dintre dansatori şi unirea corpurilor lor într-un preludiu guvernat de ritmuri pe lângă care Bolero-ul lui Ravel pare muzică de cor. Lucrurile acestea se întâmplă, toate, înainte de furtunosul an 1968. Acesta e mai curând postludiul (destul de ludic de altminteri) a unor istorii care se desfăşurau de un deceniu şi care vor naufragia – destul de curând – în noroiul Woodstock-ului.

Noi nu le-am cunoscut decât în mică măsură, dat fiind că, din 1966, n-am mai putut profita – decât foarte puţini, şi aceia foarte rar – de pilulă. Ceauşescu dă faimosul lui decret antiabortiv naţionalizând trupul femeilor şi pasiunile tinerilor (care ar fi trebuit să cultive doar “romantismul revoluţionar”). Timp de încă două decenii şi jumătate, sexul rămâne tabu în România comunistă şi pudibondă, prelungind în mod straniu cutumele rurale într-o lume care vrea să se modernizeze rapid. Era epoca în care băieţii stăteau sub ameninţarea “vitrinei cu porțelanuri” (“o spargi, o iei”), iar fetele sub spectrul chiuretajului în care multe şi-au pierdut viaţa, multe au fost mutilate şi multe traumatizate fie de clandistinitatea operaţiei (adesea făcută pe masa din bucătărie), fie de ancheta care i-a urmat dacă a fost descoperită. Adolescenţa comunistă era artificială, dat fiind că tinerii ştiau foarte bine că-n domeniul cel mai intim trebuie să se cenzureze mai abitir decât la şedinţele pe unde erau aduşi cu arcanul şi, uneori, puşi să cuvânte. Expresia acestei artificialităţi sunt filme precum “Liceenii”, care se vrea o variantă realist-socialistă a poveştii lui Tristan şi a Izoldei, cei cărora nu le e îngăduită decât o privire învăpăiată de dorinţă şi o atingere castă (temă reluată ad nauseam de telenovele). Nu e de mirare că astăzi asemenea filme revin în mentalul celor a căror carne s-a ofilit după încercările libertăţii (şi a libertinajelor ei) şi care detestă – adesea fără s-o recunoască – noua generaţie, ce are firescul pe care oamenii timpului lor nu-l aveau. Puritatea de pacotilă a acestor filme e un bun pandant al productivităţii iluzorii a uzinelor ceauşiste.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

​